Am aruncat lucrurile fiului meu pe ușă – și abia atunci am simțit că trăiesc

— Mamă, nu poți fi serioasă! Ce faci?
Vocea lui Vlad răsuna în holul îngust, printre valizele burdușite cu hainele lui, cutiile cu cărți și laptopul pe care îl ținea mereu aproape. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frică, ci de o hotărâre pe care nu o mai simțisem de ani de zile. M-am uitat la el, la băiatul meu care nu mai era demult copil, și am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Vlad, te rog să pleci. Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Nu știu dacă a fost moartea lui Doru, soțul meu, sau anii de tăcere și compromisuri care m-au adus aici. Poate toate la un loc. După ce Doru s-a stins, casa noastră s-a umplut de o liniște apăsătoare, spartă doar de certurile dintre mine și Vlad. El nu și-a găsit niciodată un rost, nici după facultate, nici după ce a încercat să lucreze la firma unchiului său. Se întorcea acasă târziu, uneori beat, alteori doar obosit și nervos. Îmi arunca vorbe grele, mă acuza că nu-l înțeleg, că nu-l susțin destul. Eu tăceam. Înghițeam totul ca să nu-l pierd și pe el.

Dar într-o zi, când am găsit-o pe Ana, soția lui Vlad, plângând în bucătărie cu ochii roșii și obrajii vineți, ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Nu mai pot să trăiesc așa… — mi-a șoptit ea printre suspine.

Atunci am știut că trebuie să aleg: ori continui să fiu martoră la distrugerea noastră, ori fac ceva ce nicio mamă nu ar trebui să fie nevoită să facă. Am stat toată noaptea trează, privind la poza de familie de pe raft. Doru zâmbea larg, Vlad era mic și ținea un avion de hârtie în mână. Unde greșisem? Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, când Vlad a ieșit din cameră bombănind că nu are cafea și că Ana iar a uitat să-i spele cămașa preferată, am simțit cum mi se umple pieptul de o furie liniștită. Am început să-i strâng lucrurile fără să spun nimic. Ana mă privea uluită.

— Ce faceți? — a întrebat ea încet.
— Ce trebuia făcut demult.

Când Vlad a văzut valizele pe hol, a început să țipe. Vecinii au ieșit la uși. Nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după ani de zile, nu-mi mai păsa ce spune lumea.

— Mamă! Cum poți? Sunt fiul tău!
— Ești fiul meu, dar nu mai ești copilul meu. Ai nevoie să crești. Și eu am nevoie să trăiesc.

A plecat trântind ușa. Am rămas cu Ana în bucătărie, amândouă plângând în tăcere. În seara aceea am dormit împreună în sufragerie. Am vorbit ore întregi despre frică, despre vise ratate și despre cât de greu e să fii femeie într-o familie care te vrea mereu sacrificată.

A doua zi au început telefoanele: sora mea din Bacău m-a certat că mi-am dat afară copilul; cumnata mea mi-a spus că sunt o mamă rea; chiar și preotul din sat m-a întrebat dacă nu pot ierta și încerca din nou.

— Nu mai pot — le-am spus tuturor. — Nu mai pot să mă prefac că totul e bine când nu e.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mutat la un prieten și nu mi-a mai vorbit. Ana a rămas cu mine; încercăm să ne reconstruim viețile din bucățile rămase. Uneori gătesc pentru amândouă și râdem ca două prietene vechi; alteori plângem pentru tot ce-am pierdut.

M-am simțit vinovată? Da. M-am simțit eliberată? Mai mult decât pot spune în cuvinte. Pentru prima dată după moartea lui Doru am simțit că respir cu adevărat.

Poate că lumea mă judecă. Poate că familia mă va privi mereu ca pe o trădătoare. Dar eu știu că am făcut ce trebuia — pentru mine și pentru Ana. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș avea curajul să fac asta mai devreme?

Oare câte femei trăiesc ani întregi în teroare și tăcere doar pentru că le e teamă să spună „ajunge”? Oare cât costă libertatea unei mame?