Apartamentul care mi-a schimbat viața: între iubire, trădare și curaj

— Nu pot să cred că ai spus asta, Elena! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei. Mă uitam la soacra mea, care stătea calmă la masă, cu mâinile împreunate pe fața de masă cu flori de plastic. Mihai, soțul meu, tăcea și el, privind în gol.

— E doar o propunere, Irina. Nu te obligă nimeni, a spus ea pe un ton liniștit, dar rece. Dar gândește-te: apartamentul meu e mai mare, aproape de centru. Voi doi ați avea mai mult spațiu. Eu nu mai am nevoie de atâta loc.

— Și de ce să trec apartamentul meu pe numele dumneavoastră? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Pentru siguranța mea. Sunt bătrână. Dacă se întâmplă ceva cu mine, măcar știu că am unde sta până la sfârșit. După aceea, tot vouă vă rămâne.

Mihai s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. Am rămas singură cu Elena, care mă privea fix, fără să clipească. În mintea mea se derulau toate poveștile pe care le auzisem despre familia lui Mihai: cum fratele lui mai mare, Cătălin, a fost dat afară din casă după ce a refuzat să-i dea Elenei banii din vânzarea mașinii; cum verișoara lui a rămas fără nimic după ce a semnat niște acte fără să le citească. Știam că nu pot avea încredere.

— Irina, nu fi copilă! E o șansă pentru voi. Știi cât costă un apartament ca al meu? Dacă nu vrei, spune direct! a zis Elena, ridicând vocea.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit pe hol. Mihai era acolo, cu mâinile în buzunare.

— Ce facem? am șoptit.

— Nu știu… Mama e mama… Dar și tu ești soția mea. Nu vreau să te pierd.

— Dar dacă semnez și rămânem pe drumuri? Dacă ne păcălește?

Mihai a dat din umeri. — Nu cred că ar face asta… Dar nici nu pot garanta.

Am dormit prost în noaptea aceea. M-am trezit la 3 dimineața și m-am uitat la actele apartamentului nostru. Era singura mea siguranță: după ani de chirii și sacrificii, reușisem să cumpărăm ceva al nostru. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la mama care a rămas fără casă după divorț și la promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci: să nu depind niciodată de nimeni.

A doua zi dimineață, Mihai a plecat la serviciu fără să spună prea multe. Am rămas singură cu gândurile mele și cu telefonul care vibra neîncetat: „Ai decis ceva?” — mesaj de la Elena.

Am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Gabriela, m-a văzut abătută și m-a tras deoparte:

— Ce ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi. Gabriela m-a privit lung.

— Irina, nu semna nimic! Am trecut și eu prin ceva asemănător cu socrii mei. M-au lăsat fără nimic. Ai grijă!

Seara, Mihai m-a așteptat acasă cu ochii roșii de oboseală.

— Mama insistă… Zice că dacă nu acceptăm, o să-l lase pe Cătălin moștenitor.

— Și ce dacă? Nu pot să trăiesc cu frica asta! Nu vreau să-mi pierd liniștea pentru niște metri pătrați în plus!

Am început să plâng. Mihai m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-ar fi trebuit să te pun în situația asta.

— Nu tu m-ai pus… Familia ta…

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Elena mă suna zilnic, uneori plângând, alteori amenințând voalat: „O să regreți! O să rămâi fără nimic!”

Într-o seară am găsit curajul să merg la un notar și să mă interesez ce presupune transferul apartamentului. Notara, o doamnă severă pe nume Rodica, m-a privit peste ochelari:

— Doamnă, dacă treceți apartamentul pe numele soacrei și nu aveți contract de întreținere sau alt act care să vă protejeze, puteți rămâne fără nimic. Am văzut multe cazuri ca al dumneavoastră.

Am ieșit tremurând din biroul notarial. În tramvai am început să plâng în hohote. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Fata mea, nu lăsa pe nimeni să-ți ia casa! Oricât ar fi de familie…

În acea noapte am decis: nu voi semna nimic.

A doua zi am mers la Elena și i-am spus răspicat:

— Nu accept schimbul. Nu-mi pot risca viitorul pentru o promisiune.

A început să țipe la mine:

— Ești egoistă! Ți-ai bătut joc de mine! Mihai merita mai mult!

Mihai a încercat să intervină, dar Elena l-a dat afară din casă.

Au urmat luni grele: Elena nu ne-a mai vorbit deloc; rudele lui Mihai mă priveau ca pe o străină; chiar și Mihai s-a răcit față de mine o vreme. Dar încet-încet am început să ne regăsim liniștea. Am redecorat apartamentul nostru mic și am început să-l simțim iar ca „acasă”.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut o oportunitate. Dar când îl privesc pe Mihai dormind liniștit lângă mine sau când îmi beau cafeaua dimineața privind blocurile cenușii din cartierul nostru modest, știu că am ales corect.

M-am întrebat adesea: cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să sacrifici totul pentru promisiuni sau iluzii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?