Umbrele unei după-amiezi ploioase: Povestea unei alegeri imposibile
„Dacă nu veneai mai devreme, n-ai fi aflat niciodată.” Cuvintele lui Rareș mi-au răsunat în urechi ca o sentință, în timp ce stăteam în pragul sufrageriei, cu umbrele ploii desenând dâre pe geam. Îmi tremurau mâinile pe punga cu legume pe care o cumpărasem pentru ciorba preferată a mamei. În fața mea, Rareș, bărbatul cu care împărțisem zece ani de viață, stătea cu privirea în pământ, iar lângă el, pe canapea, era Irina – colega lui de la birou, cu bluza mototolită și obrajii aprinși.
Nu știu cât am stat nemișcată. Parcă timpul s-a oprit. Am lăsat sacoșa să cadă pe jos, iar morcovii s-au rostogolit sub masă. „Ce faci aici?” am reușit să șoptesc, dar vocea mea suna străină, ca a unei alte femei. Irina s-a ridicat brusc, și-a tras geanta pe umăr și a ieșit fără să spună nimic. Rareș a rămas, privind la podea, evitându-mi ochii.
„Nu e ceea ce crezi…” a început el, dar m-am repezit spre bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Am deschis frigiderul mecanic, de parcă aș fi putut găsi acolo răspunsuri sau alinare. În loc de asta, am izbucnit în plâns.
Rareș a venit după mine. „Te rog, lasă-mă să-ți explic.”
„Ce să-mi explici? Că ai adus-o pe Irina la noi acasă? Că ai profitat de faptul că eu eram la serviciu și mama e bolnavă?”
A tăcut. Pentru prima dată în viața noastră împreună, nu avea nimic de spus. Am simțit cum tot ce construisem împreună – serile târzii cu vin și râsete, vacanțele la mare, planurile pentru copii – se prăbușeau peste mine ca un zid de cărămizi ude.
Am ieșit din bucătărie și m-am trântit pe canapea. Rareș s-a așezat lângă mine, dar l-am simțit atât de departe. „Dacă nu veneai mai devreme…”, a murmurat el din nou.
„Asta e scuza ta? Că dacă nu veneam mai devreme, nu aflam? Deci totul era bine atâta timp cât eu eram în întuneric?”
A ridicat din umeri, neputincios. „Nu știu ce să zic… S-a întâmplat. N-am vrut să te rănesc.”
Am izbucnit în râs – un râs amar, care m-a durut mai tare decât orice lacrimă. „N-ai vrut să mă rănești? Rareș, tu mă minți de luni de zile! Și eu alerg între serviciu și spitalul unde mama se luptă cu cancerul, iar tu… tu găsești alinare în brațele Irinei?”
A încercat să mă atingă, dar m-am tras înapoi. „Nu mă atinge! Nu acum.”
Am petrecut noaptea aceea pe canapea, cu ochii în tavan și gândurile alergând haotic. Dimineața am plecat la mama la spital fără să-i spun nimic lui Rareș. Pe drum am plâns din nou – nu doar pentru mine, ci și pentru mama, pentru tata care murise acum trei ani și pentru copilul pe care nu-l avusesem niciodată.
În salonul alb al spitalului, mama m-a privit cu ochii ei blânzi și obosiți. „Ce s-a întâmplat, Ilinca? Ai plâns.”
Am dat vina pe oboseală și pe vremea urâtă. Nu i-am spus nimic despre Rareș. Nu voiam să-i adaug o povară în plus.
Zilele au trecut greu. Rareș m-a sunat de zeci de ori, mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare și promitea că va face orice ca să repare lucrurile. Irina a dispărut din peisaj – sau cel puțin așa speram eu. La birou toată lumea șușotea; am simțit privirile colegilor când intram în sala de ședințe.
Într-o seară, după ce am stat ore întregi lângă patul mamei, am găsit curajul să-l privesc pe Rareș în ochi.
„De ce ai făcut asta?”
A oftat adânc. „Nu știu… M-am simțit singur. Tu erai mereu plecată… Știu că nu e o scuză. Dar am greșit.”
„Și ce vrei acum?”
„Vreau să încercăm din nou. Să mergem la terapie… Să ne dăm o șansă.”
L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate momentele frumoase dintre noi, dar și toate minciunile din ultimele luni. Am simțit cum ceva s-a rupt definitiv.
Am decis să mă mut temporar la mama. În fiecare zi mă luptam cu gândul dacă să-i spun sau nu adevărul despre Rareș. Într-o seară, când ploaia bătea din nou în geamuri și mirosul de ciorbă umplea casa copilăriei mele, mama mi-a luat mâna.
„Ilinca, tu meriți să fii fericită. Nu te agăța de ceva ce te face să suferi.”
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.
Mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit: „Viața e prea scurtă ca să trăiești cu jumătăți de adevăr.”
După câteva luni de terapie și discuții interminabile cu Rareș, am decis să divorțăm. Nu a fost ușor – părinții lui m-au acuzat că sunt egoistă, prietenii comuni au încercat să ne împace. Dar eu știam că nu pot trăi cu frica unei noi trădări.
Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Mama s-a făcut bine după tratament și vine des la mine; gătim împreună și râdem ca înainte. Uneori mă gândesc la Rareș – la ce-ar fi putut fi dacă ar fi avut curajul să fie sincer.
Oare câți dintre noi alegem să rămânem într-o minciună doar pentru că ne e frică de necunoscut? Și cât valorează adevărul atunci când doare atât de tare?