„Mi-au spus mătușă, dar ochii lor erau doar la apartamentul meu”: Povestea unei trădări de familie

— Mariana, tu chiar nu te-ai gândit niciodată să te muți la țară? Să vinzi apartamentul ăsta mare?
Vocea Anei răsuna în bucătăria mea, printre aburii de ceai și mirosul de cozonac rămas de la Crăciun. Era o după-amiază rece de februarie, iar lumina palidă se strecura printre perdelele groase. M-am uitat la ea peste ochelari, încercând să-mi ascund neliniștea. Ana era fiica surorii mele, Irina. O știam de când era mică, îi legănam capul pe genunchi când plângea, îi citeam povești și îi făceam clătite duminica. Dar acum, la douăzeci și șapte de ani, avea o privire pe care nu o recunoșteam: rece, calculată.

— Nu m-am gândit, Ana. Îmi place aici. E casa mea de-o viață.

A oftat teatral și s-a uitat la telefon. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu era prima dată când venea vorba despre apartament. De câteva luni, Ana și mama ei tot aduceau vorba: „Ce faci cu apartamentul?”, „Nu te simți singură?”, „Nu ți-ar prinde bine o schimbare?”. La început am crezut că le pasă de mine. Dar cu timpul am început să văd altceva în ochii lor: nerăbdare, interes.

În seara aceea, după ce Ana a plecat, am rămas singură în sufragerie. Am privit pereții încărcați cu tablouri vechi și rafturile pline de cărți. Am simțit o apăsare în piept. Nu era doar bătrânețea sau singurătatea; era frica de a fi trădată chiar de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

A doua zi dimineață, Irina m-a sunat:

— Mariana, Ana mi-a zis că ai fost cam rece cu ea ieri. Ce s-a întâmplat?

— Nimic, Irina. Doar că nu vreau să vând apartamentul. E tot ce am.

— Dar gândește-te puțin! Ana și Vlad (soțul Anei) stau cu chirie într-o garsonieră minusculă. Tu ai trei camere! Nu te gândești la viitorul lor?

Am simțit cum mi se strânge inima. De ce viitorul lor trebuia să fie pe spatele meu? De ce nu vedeau că și eu aveam nevoie de liniștea mea?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Ana venea tot mai des, aducea prăjituri sau flori, dar discuția ajungea mereu la același subiect:

— Mătușă Mariana, dacă ai vrea să ne ajuți cu un avans pentru un apartament… Sau poate ne-ai putea face o procură să ne ocupăm noi de acte? E complicat pentru tine…

Am început să mă simt ca o povară în propria casă. Prietenele mele din bloc îmi spuneau să fiu atentă:

— Să nu semnezi nimic fără avocat! Am auzit atâtea povești…

Într-o seară, după ce Ana a plecat supărată că nu i-am dat niciun răspuns clar, am găsit pe masa din sufragerie un dosar cu acte. Erau copii după buletinul meu și un formular de procură deja completat cu numele Anei. Am simțit cum mi se taie picioarele.

Am sunat-o imediat:

— Ana, ai uitat niște acte la mine.

— Ah… Da… Le adusesem ca să-ți arăt cât de simplu e totul. Dacă vrei, pot veni mâine să le semnezi.

Vocea ei era grăbită, ușor iritată.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu dosarul în brațe, și m-am gândit la toți anii în care am pus familia pe primul loc. La sacrificiile făcute pentru Irina când era bolnavă, la banii trimiși Anei pentru facultate. Și acum… eram doar o adresă bună din centrul orașului.

A doua zi am mers la notarul familiei, domnul Popescu. I-am povestit totul.

— Doamnă Mariana, nu semnați nimic! Sunt multe cazuri ca al dumneavoastră. Odată ce semnați procura sau donația, nu mai aveți control asupra apartamentului.

M-am întors acasă cu sufletul greu. Când Ana a venit din nou, i-am spus răspicat:

— Ana, nu voi semna nimic. Apartamentul acesta rămâne al meu cât voi trăi.

S-a ridicat brusc de pe scaun:

— Nu-ți pasă deloc de mine! Toată viața ai fost egoistă! Nici măcar mama n-a avut parte de ajutorul tău cum trebuie!

Am rămas împietrită. Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice altceva.

După acea zi, relația noastră s-a răcit complet. Irina m-a sunat doar ca să-mi reproșeze că am distrus familia. Vecinii au început să mă evite; zvonurile circulau repede prin bloc.

Au trecut luni de zile în care am trăit cu sentimentul că sunt singură împotriva tuturor. Dar încet-încet am început să-mi recapăt liniștea. Am redecorat sufrageria, am adoptat o pisică și am reluat legătura cu vechi prieteni din bibliotecă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am spus „nu”. Poate că aș fi putut fi mai generoasă sau mai înțelegătoare. Dar apoi îmi amintesc privirea Anei și dosarul acela uitat pe masă.

Oare cât valorează o familie atunci când dragostea e umbrită de interese? Și câți dintre noi avem curajul să ne apărăm liniștea atunci când toți ceilalți ne vor doar adresa?