Rugăciune între pereți: Cum am rămas eu însămi în casa altcuiva

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele se izbeau una de alta în chiuvetă. Soacra mea s-a întors spre mine cu ochii reci, de parcă aștepta momentul acesta de luni de zile.

— Dacă nu-ți convine, Irina, ușa e acolo! Să nu crezi că Radu o să te apere mereu. El e acolo, la muncă, și eu am grijă de casă. Aici nu faci tu regulile!

M-am oprit din spălat, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Copilul meu, Vlad, dormea în camera lui micuță, iar eu simțeam că lumea mi se prăbușește. Casa asta era a noastră doar pe hârtie; în realitate, fiecare colț era controlat de Elena. Radu plecase la muncă în Germania acum opt luni. La început, totul părea suportabil — îi duceam dorul, dar știam că sacrificiul lui ne va ajuta să strângem bani pentru un viitor mai bun. Dar după câteva luni, Elena a început să-și arate adevărata față.

— Nu vreau scandal, am șoptit. Vreau doar liniște pentru Vlad.

— Liniște? Liniștea nu se face cu leneși și cu femei care nu știu să-și țină casa! m-a tăiat ea scurt.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu eram leneșă. Munceam de dimineața până seara: duceam copilul la grădiniță, găteam, spălam, făceam curat. Dar pentru ea nu era niciodată destul. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba că nu am șters bine praful, ba că supa nu are gust ca la ea acasă.

În serile târzii, când Vlad adormea și Elena se retrăgea în camera ei, mă așezam pe marginea patului și mă rugam. Nu știu dacă Dumnezeu mă auzea sau dacă rugăciunile mele se izbeau de tavanul scund al camerei. Dar era singurul moment când puteam fi eu însămi — fără priviri tăioase, fără reproșuri.

Radu mă suna aproape zilnic. Îi povesteam doar jumătate din adevăr; nu voiam să-l împovărez. El muncea din greu pe șantier și îmi repeta mereu:

— Mai ai răbdare, Irina. Vin acasă la Crăciun și atunci rezolvăm totul.

Dar Crăciunul părea atât de departe…

Într-o zi de duminică, Elena a venit la mine cu o hârtie în mână.

— Uite aici contractul casei. Să știi că dacă vreau, pot să te dau afară oricând! Casa e pe numele meu și al lui Radu. Tu ești doar… chiriașă aici!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Era clar: nu mă voia aici. Poate niciodată nu mă acceptase cu adevărat ca noră. Poate îi era teamă că îi fur fiul sau că îi stric ordinea perfectă din viață.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am gândit să plec la părinții mei în satul vecin, dar știam că ar fi o înfrângere. Și Vlad? Cum ar fi fost pentru el să fie smuls din casa lui?

A doua zi dimineață am găsit curajul să-i scriu lui Radu tot ce simțeam:

„Nu mai pot. Mă simt străină în propria casă. Mama ta mă umilește zilnic. Nu vreau să stric familia, dar nici nu mai pot trăi așa.”

Radu mi-a răspuns după câteva ore:

„Îmi pare rău, Irina… Nu știu ce să fac de aici. Te rog să reziști până vin acasă.”

A fost ca o palmă peste față. Eram singură.

Au urmat zile grele. Elena a început să-mi ascundă lucruri prin casă: cheile de la dulapuri, banii pentru cumpărături. Îmi spunea mereu:

— O femeie trebuie să știe să se descurce! Dacă nu ești în stare, poate ar trebui să pleci!

Într-o seară, după ce Vlad s-a îmbolnăvit și am stat toată noaptea lângă el cu febră mare, Elena a intrat în cameră și a spus:

— Dacă nu știi să ai grijă de copil, lasă-l la mine! Tu nici măcar mamă bună nu ești!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit afară în frig și am plâns sub stele. M-am rugat cu voce tare:

— Doamne, dă-mi putere! Nu vreau să urăsc… Dar nici nu vreau să mă pierd pe mine!

În acea noapte am decis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce sufletul în picioare. Am început să-i răspund Elenei atunci când mă jignea:

— Nu sunt perfectă, dar sunt mama copilului meu și soția fiului tău! Merit respect!

Ea m-a privit surprinsă, apoi a râs disprețuitor:

— Respect? Respect trebuie câștigat!

Dar eu nu m-am mai lăsat intimidată. Am început să-mi caut un job part-time ca educatoare la grădinița unde mergea Vlad. Era greu — programul era obositor și banii puțini — dar simțeam că recâștig controlul asupra vieții mele.

Când Radu s-a întors acasă de Crăciun, a găsit o altă Irina: mai slabă, cu cearcăne adânci sub ochi, dar cu privirea hotărâtă.

— Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat el într-o seară.

— Am învățat să lupt pentru mine și pentru Vlad. Nu mai pot trăi sub frică.

A urmat o discuție lungă între noi trei — eu, Radu și Elena. Pentru prima dată mi-am spus toate durerile în fața lor:

— Nu vreau război în casă! Vreau doar respect și liniște pentru copilul nostru!

Elena a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că am greșit… Dar mi-e greu să văd cum tot ce am construit se schimbă.

Nu știu dacă m-a iertat sau dacă m-a acceptat vreodată cu adevărat. Dar de atunci lucrurile s-au mai liniștit. Am rămas în casă — dar mai ales am rămas EU însămi.

Uneori mă întreb: cât trebuie să ierți ca femeie? Și unde începe lupta pentru tine însăți? Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească propriul răspuns…