Casa vândută pentru fiul meu: Povestea unei mame între sacrificiu și trădare

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! — vocea lui Vlad răsuna în holul mic, cu ecou printre pereții care încă păstrau mirosul de cozonac și amintirile copilăriei lui. Mâinile îmi tremurau pe cheile casei, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Îl priveam pe Vlad, fiul meu, cu ochii roșii de nesomn și disperare, și nu știam dacă să-l îmbrățișez sau să-l zgudui până să-și revină.

— Nu mai am altă soluție, Vlad. Dacă banca ne ia totul, rămâi pe drumuri. Eu… eu pot să mă descurc oriunde, dar tu… — vocea mi s-a frânt, iar lacrimile mi-au curs fără să le mai pot opri.

Așa a început sfârșitul. Am vândut casa în care am crescut, în care l-am crescut pe el, ca să-i plătesc datoriile. Am semnat actele cu mâna tremurândă, simțind că mă dezrădăcinez din viața mea. Am crezut că fac ceea ce trebuie, că orice mamă ar fi făcut la fel. Dar nimeni nu te pregătește pentru momentul în care sacrificiul tău devine arma care te rănește cel mai tare.

Primele luni după mutare au fost un haos. M-am mutat la sora mea, Mariana, într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Mariana m-a primit cu brațele deschise, dar nu fără reproșuri.

— Tu chiar crezi că Vlad o să se schimbe? — mă întreba ea seară de seară, când stăteam la masa din bucătărie, cu ceaiul rece între palme.

— E băiatul meu, Mariana. Trebuie să-l ajut. Dacă nu eu, atunci cine?

— Poate el însuși! — ofta ea, privind pe geam la luminile blocurilor.

Încercam să nu o ascult. Îmi repetam că Vlad are nevoie de mine, că e doar o perioadă grea. Îi trimiteam bani lunar, îl sunam zilnic, îl rugam să vină la masă duminica. Dar el era mereu ocupat, mereu grăbit, mereu cu promisiuni pe buze.

Într-o zi de martie, am primit un telefon de la Ana, fosta lui iubită.

— Doamnă Elena, Vlad nu e bine. L-am văzut la cazinou… iar.

Mi s-a tăiat respirația. Am ieșit din casă ca o nebună și am mers direct la adresa pe care mi-o spusese Ana. L-am găsit acolo, palid, cu ochii injectați și mâinile tremurânde pe un bilet de pariuri.

— Vlad! Ce faci aici? — am strigat, iar el s-a întors spre mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Mamă… nu e ce crezi…

— Nu e ce cred? Ți-am dat tot ce aveam! Casa! Viața mea! Și tu… tu ai risipit totul aici?

A tăcut. S-a uitat în pământ și a început să plângă. Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat pe banca din fața blocului și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Mariana m-a găsit acolo dimineața.

— Elena, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi doar pentru el.

Dar cum să nu trăiesc pentru el? E copilul meu! Sau poate nu mai e copilul meu… Poate e doar un bărbat pierdut pe care nu-l mai pot salva.

Au urmat luni de tăcere între noi. Vlad nu m-a mai sunat. Eu nu l-am mai căutat. M-am angajat ca vânzătoare la o brutărie din cartier ca să nu mă gândesc la el. În fiecare dimineață vedeam mame cu copii de mână și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, Vlad a apărut la ușa brutăriei. Era slab, neîngrijit, cu ochii goi.

— Mamă… am nevoie de ajutor…

L-am privit lung. Pentru prima dată nu am simțit milă, ci furie și oboseală.

— Vlad, eu nu mai pot. Ți-am dat tot ce aveam. Acum trebuie să te ajuți singur.

A plecat fără să spună nimic. Am plâns toată ziua după aceea, dar nu m-am dus după el.

Acum stau în camera mică a Marianei și privesc spre tavanul scorojit. Îmi aud inima bătând încet și mă întreb: cât poate sacrifica o mamă pentru copilul ei? Unde se termină dragostea și începe autodistrugerea? Poate cineva să-mi răspundă?