M-a dat afară cu copilul în brațe și mi-a spus: „Fără mine n-o să reziști nici o lună”. Un an mai târziu, am preluat afacerea lui – povestea care mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Ieși afară! Și să nu te mai prind pe aici! Fără mine n-o să reziști nici o lună, ai înțeles?

Cuvintele lui Cătălin mi-au răsunat în urechi ca un ecou bolnav, în timp ce stăteam pe holul apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu Rareș strâns la piept. Avea doar șase ani și nu înțelegea de ce tata țipă la mama, de ce mama plânge și de ce, într-o seară friguroasă de noiembrie, trebuie să plecăm fără nimic altceva decât un rucsac cu haine și carnetul lui de vaccinări.

— Mami, unde mergem? a șoptit Rareș, cu ochii mari și umezi.

Nu știam. Nu aveam pe nimeni la București. Mama murise acum trei ani, tata era bolnav la țară, iar sora mea, Ioana, abia se descurca cu cei trei copii ai ei. Am coborât scările blocului tremurând, nu doar de frig, ci și de frică. M-am uitat înapoi o clipă: Cătălin stătea în ușă, cu brațele încrucișate și un zâmbet disprețuitor pe față.

— O să te rogi de mine să te primesc înapoi! Fără mine n-ai să poți nimic!

Am ieșit în noapte. Am mers pe jos până la Gara de Nord, unde am stat pe o bancă până dimineața. Rareș a adormit cu capul pe genunchii mei. Am plâns în tăcere, încercând să nu-l trezesc. Mă simțeam mică, neputincioasă, murdară. Cum ajunsesem aici? Eu, care terminasem ASE-ul cu bursă, care lucrasem cot la cot cu Cătălin să ridicăm firma lui de transporturi? Eu, care crezusem că dragostea poate schimba un om?

A doua zi am sunat-o pe Ioana. M-a primit la ea pentru câteva zile. În camera mică, printre jucăriile nepoților mei, am început să-mi adun gândurile. Cătălin mi-a blocat cardurile și m-a amenințat că dacă încerc să iau ceva din firmă sau din casă, mă dă în judecată. Nu aveam bani nici măcar pentru un covrig.

— Nu poți să-l lași să te calce în picioare! mi-a spus Ioana într-o seară.

— Ce pot să fac? Nu am nimic. Nici măcar un loc de muncă.

— Ai minte și ai curaj. Și ai un copil pentru care trebuie să lupți.

Am început să caut orice job. Am lucrat ca vânzătoare la o patiserie, apoi ca operator call-center. Rareș mergea la grădiniță cu hainele primite de la verii lui. În fiecare seară îi citeam povești și îi promiteam că totul va fi bine. Dar nu știam dacă spun adevărul.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la domnul Popescu, contabilul vechi al firmei lui Cătălin.

— Doamna Maria, știu că nu e treaba mea… dar firma merge prost. Cătălin a început să bea și nu mai vine pe la birou. Sunt datorii mari la furnizori…

Am simțit cum mi se aprinde o scânteie în piept.

— Domnule Popescu… dacă aș putea ajuta cumva…

— Sincer? Numai dumneavoastră ați știut vreodată cum să țineți lucrurile în frâu aici.

Am început să mă întâlnesc pe ascuns cu el și cu câțiva angajați vechi. Mi-au povestit că Cătălin vindea camioane pe sub mână și făcea datorii la jocuri de noroc. Firma era aproape de faliment.

Într-o noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate umilințele trăite: țipetele lui Cătălin, privirile pline de ură când îi spuneam că trebuie să plătim salariile la timp, amenințările că mă lasă pe drumuri dacă nu fac „cum zice el”. Mi-am amintit cum mă făcea proastă în fața angajaților și cum îmi spunea că fără el n-aș fi nimic.

A doua zi am mers la avocat. Am deschis proces pentru partaj și pentru custodia lui Rareș. A durat luni întregi. Cătălin a încercat să mă discrediteze peste tot: la tribunal, la grădinița copilului, chiar și printre vecini. Dar eu nu m-am lăsat. Am adus dovezi că firma fusese construită împreună, că eu ținusem contabilitatea și contractele cele mai importante erau semnate de mine.

Într-un final, judecătorul mi-a dat dreptate: jumătate din firmă era a mea.

Cătălin a făcut scandal mare. A venit beat la ușa Ioanei și a spart geamul cu pumnul.

— O să te distrug! N-ai să vezi niciun ban!

Dar firma era deja aproape ruinată. Am preluat partea mea și am început să reconstruiesc totul de la zero: am renegociat contracte, am adus clienți noi, am făcut rost de credite mici pentru salarii. Am muncit zi și noapte. Rareș stătea cu mine la birou după program și colora pe dosarele clienților.

După un an, firma mergea mai bine ca niciodată. Am reușit să achit datoriile și chiar să angajez oameni noi – inclusiv pe domnul Popescu ca director financiar.

Într-o zi, l-am văzut pe Cătălin venind la birou: slab, neîngrijit, cu ochii roșii.

— Maria… ai nevoie de ajutor? Poate… pot face ceva…

L-am privit fără ură. Nu mai simțeam nimic pentru el – nici teamă, nici furie. Doar milă.

— Nu mai e loc pentru tine aici, Cătălin. Acum e rândul meu să merg mai departe.

Când am ieșit din birou în acea zi și l-am văzut pe Rareș alergând spre mine cu un desen în mână – „Mama mea e cea mai puternică!” – am știut că totul a meritat.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă umilința și frica în tăcere? Câte dintre noi uităm cât suntem de puternice până când viața ne obligă să luptăm? Poate povestea mea va da curaj cuiva să nu renunțe niciodată.