Casa moștenită și umbrele trecutului

— Nu cred că înțelegeți, domnișoară, aici locuiesc de peste douăzeci de ani! Vocea femeii din prag era tăioasă, iar ochii ei căprui mă fixau cu o amestecătură de teamă și furie. M-am oprit în mijlocul curții, cu valiza în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Nici nu apucasem să cobor bine din autobuzul care mă lăsase la marginea satului, că deja simțeam că nu am ce căuta aici.

Totul începuse cu un telefon sec de la notariat: „Domnișoara Dobre, ați fost desemnată moștenitoarea casei din satul Valea Mare, lăsată prin testament de mătușa dumneavoastră, Ecaterina Dobre.” Mătușa Ecaterina… un nume pe care îl asociasem mereu cu mirosul de dulceață și cu poveștile pe care mama mi le spunea înainte să adoarmă. Dar după ce mama a murit, legătura cu acea ramură a familiei s-a rupt. Tata nu voia să audă de „rudele de la țară”, iar eu am crescut într-un apartament mic din București, încercând să-mi fac un rost printre străini.

Acum, la treizeci și doi de ani, divorțată și fără un loc stabil de muncă, vestea moștenirii părea o minune. Poate chiar o șansă să o iau de la capăt. Dar când am ajuns în fața casei vechi, cu acoperișul scorojit și obloanele lăsate, m-am trezit față în față cu această femeie necunoscută.

— Eu sunt Ana Dobre, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Am primit casa prin testament. Notarul mi-a spus că e liberă…

Femeia a râs scurt, amar.

— Liberă? Poate pe hârtie. Dar eu am avut grijă de Ecaterina până în ultima clipă. Am fost ca o fiică pentru ea. Cine sunteți dumneavoastră să veniți acum și să-mi spuneți să plec?

Am rămas pe loc, simțind privirile vecinilor care se adunau la garduri, curioși. Satul era mic, iar noutățile circulau repede. În aer plutea un miros de iarbă cosită și pământ reavăn, dar pentru mine totul mirosea a conflict.

— Nu vreau să vă dau afară… doar că… nici nu știam că mai locuiește cineva aici. Putem vorbi? Să găsim o soluție?

Femeia a oftat și mi-a făcut semn să intru. În casă era răcoare și întuneric, iar pereții erau tapetați cu fotografii vechi. Pe una dintre ele am recunoscut-o pe mama, tânără, râzând alături de Ecaterina și de un bărbat pe care nu-l știam.

— Eu sunt Maria Stan, a spus femeia după ce mi-a turnat un pahar cu apă. Am venit aici când aveam douăzeci de ani. N-aveam pe nimeni. Ecaterina m-a primit ca pe copilul ei. Am muncit pământul împreună, am îngrijit-o când s-a îmbolnăvit…

Am ascultat-o cum povestește despre anii petrecuți aici, despre singurătatea Ecaterinei după ce familia s-a destrămat și despre cum satul a uitat-o încet-încet. Simțeam un nod în gât. În timp ce Maria vorbea, mă uitam la mâinile ei crăpate de muncă și la ochii obosiți. Era clar că nu avea unde să plece.

— Știți… nici eu nu am avut parte de familie după ce mama a murit, am spus încet. Tata s-a recăsătorit repede și eu am rămas… undeva între lumi. Poate că Ecaterina a vrut să-mi dea o șansă să mă întorc aici.

Maria m-a privit lung.

— Poate că da. Dar eu nu pot pleca. N-am unde.

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de discuții tensionate. Vecinii au început să șușotească: „A venit bucureșteanca să ne dea afară pe ai noștri!” Primarul satului m-a chemat la el:

— Ana, trebuie să înțelegi că aici lucrurile nu se rezolvă ca la oraș. Maria e parte din comunitate. Dacă vrei liniște, găsește o cale să vă împărțiți casa.

Dar cum să împart o casă care nici măcar nu era a mea în suflet? Într-o noapte, am găsit într-un sertar vechi o scrisoare adresată mie, scrisă cu mâna tremurată a Ecaterinei:

„Dragă Ana,
Dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns acasă. Nu știu dacă ai să mă ierți vreodată pentru tăcerea mea din ultimii ani. Am greșit mult față de mama ta și față de tine. Maria mi-a fost sprijin când nimeni altcineva nu a mai rămas lângă mine. Casa asta e și a ei, chiar dacă actele spun altceva. Te rog să nu o alungi.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Toată furia și confuzia s-au transformat într-o tristețe adâncă. În dimineața următoare, i-am dat Mariei scrisoarea.

— Nu vreau casa fără tine aici, i-am spus printre lacrimi. Putem încerca să trăim împreună? Să facem din locul ăsta ceva nou?

Maria m-a privit neîncrezătoare la început, dar apoi a zâmbit timid.

— Putem încerca…

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să simt că aparțin acestui loc: am plantat flori în grădină, am reparat acoperișul împreună cu vecinii și am început să gătesc după rețetele Ecaterinei. Maria mi-a devenit prietenă și sprijin.

Dar uneori mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza tăcerii și a orgoliului? Câte case rămân goale pentru că nu știm să iertăm?

Poate că adevărata moștenire nu e casa în sine, ci curajul de a ne deschide inimile către cei pe care soarta ni-i aduce aproape.