Ziua în care lumea mea s-a prăbușit – Povestea unei familii din București

— Nu, nu, nu… vă rog, spuneți-mi că nu e adevărat! am strigat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc respirația. Era ora șapte dimineața, iar pe fundal se auzea alarma ceasului, dar totul părea să se fi oprit în loc. O voce calmă, dar distantă, mi-a spus din nou: „Doamnă Popescu, soțul dumneavoastră a avut un accident grav. Vă rugăm să veniți de urgență la Spitalul Universitar.”

Am aruncat pe mine primul hanorac găsit și am ieșit în fugă din apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. Blocurile gri, ploaia măruntă și fețele obosite ale vecinilor păreau să nu observe că lumea mea tocmai se prăbușise. În taxi, am încercat să-l sun pe Vlad, dar telefonul lui suna ocupat. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia puteam ține telefonul.

Când am ajuns la spital, am fost întâmpinată de o asistentă tânără, cu ochii roșii de oboseală. „Sunteți soția domnului Vlad Popescu?” a întrebat ea. Am dat din cap, incapabilă să scot vreun cuvânt. M-a condus pe un coridor lung, unde mirosul de dezinfectant și sunetul pașilor grăbiți mă făceau să simt că mă sufoc.

În fața ușii de la Terapie Intensivă, l-am văzut pe socrul meu, domnul Ilie, sprijinit de perete. Ochii lui erau roșii și părea că îmbătrânise cu zece ani peste noapte. „Irina… Vlad e în operație. Nu știm dacă va supraviețui”, mi-a spus el cu voce stinsă. Am simțit cum genunchii mi se înmoaie și m-am prăbușit pe un scaun.

Orele au trecut ca într-un vis urât. Mama lui Vlad plângea în hohote, iar eu mă uitam fix la ușa albă, rugându-mă să se deschidă și să aud vești bune. În cele din urmă, un medic a ieșit și ne-a spus că Vlad trăiește, dar va avea nevoie de luni întregi de recuperare și poate nu va mai merge niciodată normal.

Am rămas lângă el zi și noapte. Într-o seară, când încă era sedat, am găsit în buzunarul gecii lui un telefon vechi, diferit de cel pe care îl folosea acasă. Curiozitatea m-a împins să-l deschid. Era plin de mesaje de la o femeie pe nume Camelia. Mesaje tandre, promisiuni și întâlniri ascunse. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji.

— Nu se poate… Vlad nu ar face așa ceva! am șoptit printre lacrimi.

În zilele următoare, am început să pun cap la cap detalii pe care le ignorasem: serile târzii la birou, mesajele la care nu răspundea niciodată de față cu mine, nervozitatea când îl întrebam unde a fost. Totul avea acum sens.

Când Vlad s-a trezit din comă, primul lucru pe care l-a spus a fost numele meu. M-am apropiat de el cu inima frântă.

— Irina… îmi pare rău… n-am vrut să te rănesc niciodată…

— Cine e Camelia? l-am întrebat direct, fără să-i dau timp să-și revină.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă ca un copil.

— E cineva cu care am greșit… N-am știut cum să-ți spun… Totul a început când tu ai pierdut sarcina anul trecut și eu m-am simțit inutil… Am fost slab…

L-am privit cu furie și disperare.

— Și eu? Eu cum ar fi trebuit să mă simt? Eu eram cea care avea nevoie de tine!

În zilele ce au urmat, familia lui Vlad a încercat să mă convingă să-l iert. Mama lui îmi aducea cafea și îmi spunea: „Irina, toți greșim. Nu-l lăsa acum când are cea mai mare nevoie de tine.”

Dar eu nu mai știam cine sunt sau ce vreau. Mergeam acasă doar ca să plâng în liniște și să mă uit la pozele noastre vechi: vacanța la mare din Vama Veche, Crăciunul cu părinții mei care nu mai sunt printre noi… Totul părea o minciună.

Într-o zi, Camelia m-a sunat. Vocea ei era calmă și sigură pe ea.

— Irina, știu că ai aflat. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Vlad te iubește cu adevărat. Eu am fost doar o evadare pentru el.

Am închis telefonul fără să-i răspund. Nu voiam explicații sau scuze.

Lunile au trecut greu. Vlad a început recuperarea și încerca să mă recâștige: flori, scrisori lungi, promisiuni că s-a schimbat. Dar eu eram blocată între furie și dorința de a-l ajuta.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am stat față în față la masa din bucătărie.

— Irina, știu că nu merit iertarea ta. Dar dacă vrei să încercăm din nou… sunt aici. Dacă nu… te voi înțelege.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În ochii lui vedeam regretul sincer și frica de a mă pierde pentru totdeauna.

Am ales să rămân lângă el pentru moment – nu pentru că l-am iertat complet, ci pentru că am vrut să văd dacă omul pe care l-am iubit mai există undeva sub toate greșelile lui.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă ar fi trebuit să plec atunci când totul s-a prăbușit. Poate că iertarea e cel mai greu lucru din lume… Voi ce ați fi făcut în locul meu?