Casa care ne-a despărțit: Povestea unei familii prinse între datorii și promisiuni

— Nu pot să cred că iarăși discutăm despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Fetița noastră, Ilinca, dormea în camera alăturată, iar liniștea nopții părea să apese și mai tare pe umerii noștri.

Vlad își trecea mâna prin păr, vizibil obosit. — Ce vrei să facem, Ana? Crezi că găsim altă soluție? Grădinița privată costă cât două salarii, iar bona ne-ar seca de tot. Mama zice că vrea să ne ajute…

Am oftat adânc. Mama lui Vlad, doamna Stancu, era o femeie cu idei „strălucite”, cum îi plăcea ei să spună. De data asta, propunerea ei suna așa: „Voi îmi dați economiile voastre, eu vă las apartamentul meu din Drumul Taberei pe numele Ilincăi. Așa sunteți liniștiți că nu rămâneți pe drumuri, iar eu mă mut la sora mea din provincie.”

La început am crezut că e o glumă. Dar nu era. Vlad părea tentat — era apartamentul copilăriei lui, spațios, aproape de parc și de metrou. Eu însă simțeam un nod în stomac. — Vlad, dacă nu respectă înțelegerea? Dacă se răzgândește?

— E mama, Ana! Nu ne-ar face una ca asta…

Am acceptat, împinși de disperare și de speranța unui viitor mai bun pentru Ilinca. Am strâns fiecare leu pus deoparte în ultimii ani — banii de nuntă, economiile pentru zile negre — și i-am transferat doamnei Stancu. Notarul a făcut un act de promisiune de donație către Ilinca, cu clauză de uzufruct pe viață pentru ea.

Primele luni au fost liniștite. Ne-am mutat în apartament, am renovat camera Ilincăi cu fluturași roz și rafturi pline de cărți. Vlad lucra de acasă, eu eram încă în concediu de creștere copil. Doamna Stancu venea des „să vadă dacă totul e în regulă”.

Apoi au început problemele. Într-o seară, când Vlad era plecat la farmacie, a sunat la ușă. — Ana, trebuie să vorbim. Am nevoie să stau aici câteva zile. Sora mea are gripă.

Nu am avut ce face. A rămas două săptămâni. În fiecare zi găsea ceva de criticat: „Nu așa se spală geamurile!”, „Ilinca nu trebuie lăsată să se joace cu plastilină pe covor!”, „Vlad nu mănâncă destule legume!”

Când a plecat, am răsuflat ușurată. Dar vizitele au devenit tot mai dese și mai lungi. Într-o zi, am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele: — Caut actele apartamentului. Trebuie să le pun la loc sigur.

— Sunt la noi în bibliotecă, i-am răspuns sec.

Apoi a venit șocul: într-o dimineață, Vlad a primit o notificare de la bancă. Doamna Stancu făcuse un credit pe garanția apartamentului înainte să-l transfere! Banca cerea plata ratelor restante.

— Nu se poate! a urlat Vlad la telefon. Cum ai putut să faci asta fără să ne spui?

— Era nevoie de bani pentru tratamentul surorii mele! Dar nu vă faceți griji, plătesc eu ratele!

Numai că ratele nu au mai fost plătite. Am început să primim somații de executare silită. Vlad s-a închis în el, nu mai vorbea cu nimeni. Eu nu mai dormeam nopțile, încercând să găsesc soluții: să vindem mașina? Să cerem ajutor părinților mei?

Ilinca simțea tensiunea și mă întreba mereu: — Mami, tu plângi?

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca, m-am prăbușit pe podeaua bucătăriei și am izbucnit în plâns. Vlad s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Ana… îmi pare rău că te-am băgat în asta. Am crezut că mama vrea să ne ajute.

— Știu… dar trebuie să facem ceva. Nu putem trăi mereu cu frica asta.

Am încercat să vorbim cu doamna Stancu. A venit la noi cu o pungă de portocale și un aer vinovat.

— Mamă, te rog… trebuie să rezolvăm situația cu banca! Nu putem pierde casa!

— Vlad, eu nu mai am bani… Dar poate găsiți voi o soluție. Sunteți tineri…

Am simțit cum mi se taie respirația. Toate promisiunile ei s-au spulberat într-o clipă.

În următoarele luni am trăit ca pe ace: telefoane de la bancă, discuții tensionate cu avocați, certuri între mine și Vlad. Părinții mei ne-au împrumutat bani ca să acoperim ratele restante temporar.

Într-un final, după aproape un an de stres continuu, am reușit să vindem apartamentul și să achităm datoria la bancă. Ne-am mutat într-un apartament mic cu chirie la marginea Bucureștiului.

Relația cu doamna Stancu s-a răcit complet. Ilinca întreba uneori de bunica ei, dar eu nu știam ce să-i răspund.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: cât valorează încrederea într-o familie? Merită să riști totul pentru o promisiune? Poate cineva să repare vreodată ceea ce s-a rupt între noi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia ar trebui iertată orice ar fi sau există limite peste care nu poți trece?