„Nu mă răni… deja doare!” – Secretele unei familii românești într-o vilă de la Sinaia, unde totul se destramă într-o singură noapte

„Nu mă răni… deja doare!” am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce mama ridica din nou vocea la tata, iar el, cu pumnii strânși pe lângă corp, încerca să-și stăpânească furia. Era o seară rece de octombrie, iar vila noastră din Sinaia era plină de invitați eleganți, veniți pentru cina caritabilă pe care mama o organiza anual. În spatele zâmbetelor forțate și al paharelor de vin scump, familia noastră era un castel de nisip gata să se prăbușească la primul val.

Mă numesc Raluca. Am 27 de ani și încă locuiesc cu părinții mei, pentru că nu am avut niciodată curajul să plec. Tata, Mihai, e un om respectat în oraș – avocat cu reputație impecabilă. Mama, Elena, e sufletul oricărei petreceri, mereu cu zâmbetul pe buze și cu vorbele potrivite pentru oricine. Dar când ușile se închid și invitații pleacă, totul se schimbă. Tata devine tăcut și rece, iar mama își varsă frustrările pe mine sau pe el, ca și cum am fi vinovați pentru nefericirea ei.

În acea seară, totul a început cu o glumă neinspirată a lui Vlad, fratele meu mai mic. „Sper că nu ai pus sare în loc de zahăr în prăjitură, mamă!” a râs el, dar mama s-a înroșit la față și a strâns din maxilare. „Dacă nu-ți convine, poți să nu mănânci!” i-a șuierat printre dinți. Tata a încercat să detensioneze atmosfera: „Hai, Elena, nu te supăra pe copii…” Dar mama s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe terasă.

Am simțit cum toți ochii invitaților se îndreaptă spre noi. M-am ridicat și am mers după ea. Pe terasă, mama plângea în hohote. „Nu mai pot, Raluca! Nu mai pot să joc teatru! Toată lumea crede că suntem perfecți… dar tu știi adevărul.” Am vrut să o îmbrățișez, dar m-a respins. „Tu ești la fel ca el! Nu mă ajuți niciodată!”

Am rămas acolo, cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp. În spate, din sufragerie, se auzeau râsete false și clinchet de pahare. Vlad a venit după mine: „Las-o, Ralu. Știi cum e… O să-i treacă.” Dar eu știam că nu o să-i treacă niciodată. În fiecare an era mai rău.

După ce invitații au plecat, tata a început să strângă paharele cu mișcări mecanice. Mama s-a trântit pe canapea și a început să-l acuze: „Totul e vina ta! Dacă nu erai atât de rece… dacă ai fi fost un soț adevărat!” Tata a izbucnit: „Și tu? Tu ce-ai făcut pentru familia asta? Doar te plângi și ne faci de râs!”

Vlad a încercat să intervină: „Gata! Opriți-vă!” Dar mama s-a ridicat și l-a pălmuit peste față. Am țipat: „Ajunge! Nu mai vreau să văd asta!”

Tata s-a apropiat de mine: „Raluca, nu te băga! Nu știi tu cum e să fii adult!”

„Ba știu! Știu prea bine! De ani de zile vă suport certurile și tăcerile voastre reci! Mi-e frică să vin acasă! Mi-e frică de voi!”

Am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat de mână și am fugit amândoi în camera mea. Am stat acolo ore întregi, ascultând cum părinții noștri își aruncau vorbe grele dincolo de ușa groasă din lemn masiv.

„Ralu,” mi-a spus Vlad încet, „eu nu mai pot trăi aici. M-am gândit să plec la București… poate la facultate sau să-mi găsesc ceva de muncă.”

L-am privit lung. Îmi era teamă să rămân singură cu ei. Dar poate că Vlad avea dreptate – poate că singura cale era fuga.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Pe la trei dimineața am auzit un zgomot puternic – ceva s-a spart în sufragerie. Am ieșit tiptil pe hol și am văzut-o pe mama stând în genunchi printre cioburi de sticlă, cu mâinile însângerate. Tata stătea lângă ea, cu fața palidă și ochii goi.

„Ajut-o!” i-am strigat lui tata. Dar el părea paralizat.

Am alergat la mama și i-am bandajat mâinile cu ce am găsit prin baie. Ea plângea fără sunet.

Dimineața ne-a găsit pe toți epuizați. Vlad a plecat fără să spună nimic – doar mi-a lăsat un bilet: „Te iubesc, Ralu. Ai grijă de tine.”

Am rămas singură cu părinții mei și cu zidurile reci ale vilei care altădată mi se părea un palat.

Au trecut luni de atunci. Tata s-a mutat la birou; mama stă mai mult în pat și nu mai vorbește cu nimeni. Eu încerc să țin casa pe linia de plutire – fac cumpărături, gătesc, plătesc facturile. Dar uneori mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc.

M-am întrebat de nenumărate ori: unde am greșit? De ce nu am avut curajul să plec? De ce nu am spus nimănui ce se întâmplă cu adevărat în casa noastră?

Poate că nu sunt singura care trăiește într-o familie care pare perfectă din afară, dar care e sfâșiată pe dinăuntru.

Oare câți dintre noi avem curajul să rupem tăcerea? Sau măcar să întrebăm: cât timp putem trăi într-un loc care ne rănește zi de zi?