Când mama se mută la tine: Viața între două focuri

— Nu mai pune sare, mamă, te rog! Copiii nu mănâncă așa sărat! am strigat fără să-mi dau seama cât de tăios sună vocea mea. Mariana, mama mea, s-a oprit cu lingura deasupra ciorbei, privindu-mă cu ochii ei albaștri, umeziți de o oboseală pe care nu o mai văzusem la ea. — Așa făceam și când erai mică, și uite ce sănătoasă ai crescut, mi-a răspuns încet, dar cu acea încăpățânare pe care o știam atât de bine.

Nu am mai zis nimic. Am ieșit din bucătărie și am tras ușa după mine, încercând să-mi adun gândurile. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza unor lucruri mărunte. De când mama s-a mutat la noi, după ce și-a închiriat apartamentul din cartierul vechi ca să-și rotunjească pensia, casa noastră nu mai era aceeași. Nici eu nu mai eram aceeași.

Soțul meu, Radu, încerca să fie diplomat. — Las-o, dragă, vrea doar să ajute. Știi că îi e greu să stea singură… Dar eu simțeam cum mă sufoc între dorința de a-i face pe plac mamei și nevoia de a-mi proteja familia. Copiii, Ilinca și Vlad, erau încântați la început: bunica le gătea prăjituri, le citea povești și îi răsfăța cu tot felul de atenții. Dar după câteva săptămâni, au început să se plângă că bunica nu îi lasă la desene sau că îi ceartă dacă nu-și strâng jucăriile „cum trebuie”.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, Radu mi-a spus pe un ton blând: — Nu mai ești tu în ultima vreme. Parcă te-ai stins… Am izbucnit în plâns. — Nu știu ce să fac! Dacă îi spun mamei că ne sufocă, o rănesc. Dacă tac, mă pierd pe mine. Simt că nu mai am loc în propria casă!

Mama stătea în camera mică de lângă bucătărie. O auzeam uneori noaptea cum oftează sau cum vorbește singură la telefon cu sora ei din Bacău. — Nu mă simt bine aici… Dar ce să fac? Să mă întorc singură? Nu pot… fata mea are nevoie de mine… Odată am deschis ușa fără să bat și am găsit-o plângând cu poza tatălui meu în mână. Atunci am înțeles: nu doar eu sufeream. Și ea era pierdută între două lumi.

Într-o duminică dimineață, când Radu a plecat cu copiii în parc, am rămas doar eu și mama la masă. Am sorbit din cafea și am spus încet: — Mamă… cred că trebuie să vorbim. S-a uitat la mine speriată. — Ce-am făcut iar? Am simțit un nod în gât. — Nu ai făcut nimic rău… doar că… e greu pentru toți. Și pentru tine, și pentru noi. Poate ar trebui să găsim o soluție…

— Vrei să plec? a întrebat ea cu vocea tremurândă. — Nu vreau să pleci… dar nici nu pot trăi așa. Simt că nu mai sunt mamă pentru copiii mei, ci fiica ta care trebuie să te mulțumească mereu. S-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile cu gesturi repezite. — N-am vrut decât să ajut! Toată viața am muncit pentru tine! Acum sunt o povară…

Am alergat după ea și am prins-o de mână. — Nu ești o povară! Dar trebuie să învățăm să trăim împreună altfel. Să ne respectăm spațiul… S-a uitat la mine lung, apoi a oftat adânc: — Poate că ar trebui să mă întorc la mine… sau să stau la sora mea o vreme.

Au urmat zile tensionate. Copiii au simțit schimbarea: Ilinca m-a întrebat într-o seară dacă bunica pleacă pentru că nu o iubim destul. M-am simțit vinovată până la lacrimi.

Într-un final, mama a decis să stea temporar la sora ei din Bacău. În ziua plecării, m-a îmbrățișat strâns: — Să nu uiți niciodată că te iubesc, orice ar fi. Și eu te iubesc, mamă… dar trebuie să învățăm să ne iubim fără să ne rănim.

Casa a redevenit liniștită, dar golul lăsat de mama era greu de umplut. M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau dacă am rănit-o iremediabil.

Acum mă uit la pozele cu ea și copii și mă întreb: oare există vreodată o cale dreaptă între datoria față de părinți și cea față de propria familie? Sau suntem mereu condamnați să ardem între două focuri?