Nu mă lăsa să fiu mică: Povestea unei ființe care a învățat să nu mai ceară voie să fie ea însăși

— Nu vezi că nu ești bună de nimic? Dacă nu te-ai fi născut, poate ne-ar fi fost mai ușor!
Cuvintele mamei au căzut ca o ploaie rece peste sufletul meu. Aveam doar doisprezece ani și stăteam în pragul ușii, cu genunchii zgâriați și caietul de matematică mototolit în mână. Tata tăcea, privind pe fereastră, iar eu simțeam cum mă micșorez cu fiecare respirație.

Așa a început totul. În familia noastră dintr-un cartier modest din Ploiești, dragostea era o monedă rară. Mama, Lidia, era mereu obosită și nervoasă, iar tata, Ion, se ascundea în tăcere sau în sticlele de bere. Fratele meu mai mare, Doru, era favoritul lor—el aducea diplome acasă și nu ridica niciodată vocea. Eu eram „problema”, fata care nu știa să stea locului și care punea prea multe întrebări.

Ani la rând am încercat să mă fac invizibilă. La școală, profesoara de română, doamna Popescu, mă certa că nu sunt atentă. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de faptul că nu aveam telefon ca ei. În fiecare zi mă întorceam acasă cu inima strânsă, știind că orice greșeală va fi pedepsită cu vorbe grele sau cu ușa trântită în față.

Într-o zi, la 16 ani, am găsit într-o carte veche din biblioteca școlii un citat: „Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțământul tău.” Nu știam cine e Eleanor Roosevelt, dar am copiat fraza pe o foaie și am ascuns-o sub pernă. Seara, când mama a venit să-mi spună că sunt o rușine pentru familie pentru că am luat 7 la chimie, am strâns biletul în palmă și am încercat să nu plâng.

— De ce nu poți fi ca Doru? El nu ne face de râs!
— Poate pentru că eu sunt eu, am șoptit.
— Ce-ai zis?
— Nimic…

Am început să scriu în jurnal. Scriam tot ce nu puteam spune cu voce tare: cât de mult mă doare să fiu mereu comparată, cât de singură mă simt când tata mă ignoră, cât de mult mi-aș dori să plec undeva unde să nu mă cunoască nimeni. Jurnalul a devenit singurul meu prieten.

La liceu am cunoscut-o pe Irina. Era genul de fată care râdea tare și purta blugi rupți fără să-i pese ce zic ceilalți. Într-o pauză, m-a întrebat:

— De ce mergi mereu cu capul plecat?
— Așa sunt eu…
— Nu cred. Pari genul care are povești interesante de spus.

Irina m-a invitat la ea acasă într-o sâmbătă. Părinții ei erau calzi și glumeți; m-au întrebat ce-mi place să citesc și mi-au pus prăjitură în farfurie fără să-mi reproșeze nimic. Am simțit pentru prima dată că pot respira fără teamă.

Cu timpul, am început să vorbesc mai mult la școală. Am participat la un concurs de eseuri și am câștigat mențiune. Când am venit acasă cu diploma, mama a ridicat din umeri:

— Și ce dacă? Tot nu intri la Medicină cu prostiile astea.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. În seara aceea am plâns până târziu și mi-am promis că nu voi mai cere niciodată validarea lor. Am aplicat la Facultatea de Litere din București fără să le spun. Am luat examenul cu bursă.

Când le-am dat vestea, tata a zis doar:

— Faci ce vrei tu… dar să nu vii acasă dacă dai greș.

M-am mutat la București într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Primele luni au fost grele: bani puțini, dor de Irina și frica aceea veche că nu sunt suficient de bună. Dar la facultate am întâlnit oameni care m-au ascultat fără să mă judece. Am început să țin ateliere pentru copii din medii defavorizate și să scriu articole despre stima de sine.

Într-o zi, după un atelier, o fetiță m-a întrebat:

— Cum ai făcut să nu mai crezi ce zic alții despre tine?

Am zâmbit trist:

— Nu e ușor… Dar am învățat că vocea mea contează mai mult decât vocile lor.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu note bune și mi-am găsit un job la o editură mică. Mama încă îmi spune uneori că „puteam mai mult”, dar acum nu mă mai doare la fel. Tata a început să-mi citească articolele pe ascuns și mi-a trimis într-o zi un mesaj: „Sunt mândru de tine.”

Doru a rămas același: distant, ocupat cu familia lui perfectă. Dar eu am învățat să nu mă mai compar.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți mici doar pentru că ni s-a spus că nu merităm mai mult? Cât timp ne lăsăm definiți de vocile celor care ne-au rănit? Poate că adevărata putere e să spui: „Nu mai dau voie nimănui să-mi spună cine sunt.”

Voi ce ați face dacă ați putea rescrie povestea voastră? Ce v-ați spune dacă ați fi propriul vostru cel mai bun prieten?