Prea tânără, prea repede: Viața mea ca mamă adolescentă în România

— Larisa, nu pot să cred! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. Stăteam cu ochii în pământ, cu mâinile strânse pe marginea scaunului, simțind că fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă. Aveam șaisprezece ani și tocmai îi spusesem că sunt însărcinată.

Tata nu a spus nimic. S-a ridicat, și-a luat geaca și a ieșit pe ușă, trântind-o atât de tare încât am tresărit. Mama s-a prăbușit pe scaunul din fața mea și a început să plângă. „Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem acum?”

Așa a început totul. Într-o seară de aprilie, când ar fi trebuit să mă gândesc la balul de absolvire sau la vacanța de vară, eu încercam să-mi imaginez cum va fi viața mea cu un copil. Prietenul meu, Vlad, era cu doi ani mai mare. Când i-am spus, a tăcut mult timp la telefon. „O să fim bine, Larisa”, a zis într-un final, dar vocea lui tremura.

În liceu, vestea s-a răspândit mai repede decât mi-aș fi dorit. Colegele mă priveau ciudat pe coridor, iar profesoara de română m-a chemat după oră: „Larisa, ești sigură că vrei să continui școala?” Am simțit că mă sufoc. Nu voiam să renunț la nimic din ce aveam înainte, dar simțeam că totul se destramă.

Acasă, atmosfera era tot mai apăsătoare. Tata nu-mi vorbea deloc. Mama încerca să mă protejeze, dar era mereu nervoasă și obosită. Într-o seară, am auzit-o spunându-i vecinei: „Nu știu ce-am greșit cu fata asta…” M-am simțit mică, vinovată și singură.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. Bianca, cea mai bună prietenă a mea din generală, nu mi-a mai răspuns la mesaje. La început am crezut că e ocupată cu examenele, dar apoi am văzut poze cu ea la petreceri unde eu nu fusesem invitată. M-am simțit trădată. Vlad era singurul care mai venea pe la mine, dar și el părea tot mai speriat.

Lunile au trecut greu. Burta creștea, iar lumea mă privea pe stradă ca pe o curiozitate sau ca pe o rușine. La magazinul din colț, vânzătoarea șoptea cu altcineva când intram: „Uite-o pe aia mică…”. Am început să evit locurile unde mă cunoștea lumea.

Într-o noapte, după ce mama adormise plângând iar tata nu venise acasă, am ieșit pe balcon și am privit stelele. M-am întrebat dacă o să pot vreodată să fiu fericită din nou. Dacă o să pot să fiu o mamă bună. Dacă o să mă ierte părinții vreodată.

Când a venit momentul nașterii, eram singură cu mama în spital. Vlad nu a avut curaj să vină. M-am simțit abandonată, dar când am ținut-o pentru prima dată în brațe pe Maria, fetița mea, am simțit un val de iubire și frică în același timp. Era atât de mică și fragilă! M-am jurat că n-o să las pe nimeni să-i facă rău.

Acasă, lucrurile nu s-au îmbunătățit imediat. Tata încă nu vorbea cu mine. Mama mă ajuta cu copilul, dar era mereu obosită și iritată. Vlad venea tot mai rar; într-o zi mi-a spus că nu poate face față și că trebuie să plece la muncă în Germania. Am plâns toată noaptea după el.

Au urmat luni grele: nopți nedormite, plânsete de copil și griji pentru bani. Mama lucra două schimburi la supermarket ca să ne ajungă pentru lapte praf și scutece. Eu încercam să învăț pentru Bacalaureat printre reprizele de alăptat și schimbat copilul.

Odată am auzit-o pe mama spunându-i unei vecine: „Nu știu cât mai pot duce…”. Atunci am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut informații despre ajutoare sociale pentru mame minore și am mers la primărie cu Maria în brațe. Funcționara m-a privit lung: „Ești sigură că e copilul tău?”

Am simțit rușine și furie în același timp. Da, era copilul meu! Și da, aveam nevoie de ajutor! Am reușit să obțin un mic ajutor social și niște bonuri pentru lapte praf.

Încet-încet, am început să mă obișnuiesc cu noua mea viață. Am reluat legătura cu câteva colege care m-au susținut discret. Una dintre ele mi-a adus haine pentru Maria și mi-a spus: „Ești mai puternică decât crezi.”

Tata a început să-mi vorbească abia după ce am luat Bac-ul. Într-o seară mi-a spus: „Nu știu dacă te pot ierta vreodată pentru ce-ai făcut, dar văd că te descurci.” A fost prima dată când am simțit că poate există speranță.

Astăzi Maria are doi ani și merge deja la grădiniță. Eu lucrez part-time la o cofetărie din oraș și încerc să-mi continui studiile la seral. Viața nu e ușoară, dar am învățat că pot duce mai mult decât credeam.

M-am întrebat de multe ori dacă am greșit sau dacă aș fi putut face altfel. Dar privind-o pe Maria cum râde în fiecare dimineață, știu că n-aș schimba nimic.

Oare câte fete ca mine trec prin aceleași lucruri? De ce ne judecăm atât de ușor unii pe alții? Poate că ar trebui să fim mai buni unii cu ceilalți…