Ecoul Dragostei Nespuse: Povestea Unei Singurătăți Ascunse

— Nu mai țipa, mamă! Nu mai pot! am urlat din toți rărunchii, cu vocea spartă de plâns, în timp ce ușa grea a apartamentului din Drumul Taberei se trânti cu un ecou surd. Era ora două noaptea și tata, ca de obicei, se întorsese beat acasă. Mirosul de alcool și tutun plutea în aer, iar mama stătea în colțul bucătăriei, cu ochii roșii și obrajii umezi. Aveam șaisprezece ani atunci, dar simțeam că am îmbătrânit cu zece într-o singură noapte.

— Liniștește-te, Ilinca, nu-l provoca! îmi șoptea mama, încercând să-și ascundă vânătăile sub mâneca halatului. Dar eu nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu martora tăcerii ei complice și a furiei lui nestăvilite.

Tata, Viorel, fusese cândva un om vesel. Îmi amintesc vag cum mă lua pe umeri la iarbă verde, cum râdea cu poftă la glumele mele stângace. Dar ceva s-a rupt în el când fabrica la care lucra s-a închis. A început să bea, să urle, să lovească. Pe mama, pe pereți, pe mine uneori. Iar mama… mama nu a făcut nimic. Doar a tăcut și a îndurat.

Anii au trecut ca o ceață groasă. Am învățat să nu cer nimic. Să nu deranjez. Să nu plâng prea tare. Să nu sper la o vorbă bună sau la o mângâiere. Am crescut singură printre oameni vii, dar morți pe dinăuntru.

La 18 ani am plecat la facultate la București. Am ales psihologia, poate dintr-o nevoie disperată de a mă înțelege pe mine însămi sau de a găsi un sens durerii mele. Am stat într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. M-am întreținut din meditații și banii de bursă. Părinții mei nu m-au sunat niciodată să mă întrebe dacă am ce mânca sau dacă mi-e frig.

Într-o zi, după un seminar despre traume familiale, am izbucnit în plâns pe banca din fața facultății. Colega mea, Maria, s-a așezat lângă mine.

— Ce ai pățit?

— Nimic… doar că uneori mi se pare că nu exist pentru nimeni.

— Ai părinți?

— Da… dar e ca și cum n-ar fi.

Maria mi-a strâns mâna și mi-a spus:

— Știi… uneori familia nu e cea care te naște, ci cea care te vede cu adevărat.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit eu undeva. Dacă ar fi trebuit să fiu mai bună, mai tăcută, mai ascultătoare. Dar apoi mi-am amintit toate serile în care mama îmi spunea să nu-l supăr pe tata, toate diminețile în care găseam urme de sânge pe fața ei și toate zilele în care am mers la școală cu hainele rupte pentru că nimeni nu se gândea să-mi cumpere altele.

Într-o duminică am primit un telefon de la mama:

— Ilinca, tatăl tău e la spital. A făcut un infarct.

Am simțit un gol în stomac. Nu știam dacă să plâng sau să mă bucur că poate scap de el. Am mers la spital cu inima strânsă. L-am găsit pe patul alb, palid și slab ca o umbră.

— Ilinca… iartă-mă… a murmurat el cu voce stinsă.

Nu am putut răspunde. M-am uitat la el și am văzut un om frânt, nu monstrul din copilăria mea. Dar nici nu am simțit milă. Doar o oboseală adâncă.

Mama stătea lângă el, cu ochii goi.

— De ce n-ai plecat niciodată? am întrebat-o după ce tata a adormit.

— Pentru că n-am știut unde să mă duc… și pentru că te-am avut pe tine.

Am izbucnit:

— Dar eu? Cine m-a avut pe mine?

A tăcut. Și atunci am înțeles: fiecare dintre noi fusese singur în felul lui. Fiecare purta o rană pe care nu știa cum s-o vindece.

După moartea tatălui meu, mama a venit să stea cu mine câteva luni. Încerca să fie prezentă, dar între noi era un zid de ani și tăceri nespuse.

Într-o seară, după ce a adormit pe canapea, m-am uitat la ea și am simțit un val de compasiune amestecată cu furie.

Mi-am dorit atât de mult să fi avut o mamă care să mă apere, un tată care să mă iubească fără să mă rănească. Dar viața mea a fost alta.

Acum am 21 de ani și încă mă lupt cu umbrele trecutului meu. Încerc să-mi construiesc propria familie din prieteni care mă văd și mă acceptă așa cum sunt. Dar uneori mă întreb: oare cât timp va trebui să treacă până când voi putea iubi fără teamă? Oare sângele chiar ne leagă sau ne poate despărți pentru totdeauna?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu sigur că nu vreau să mai trăiesc în tăcere.

Voi reuși vreodată să mă vindec cu adevărat sau rănile copilăriei vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile? Voi putea ierta vreodată fără să uit?