Când am devenit oaspete în propria mea familie: Povestea unei mame românce

— Mamă, nu mai poți sta singură la țară, e prea greu pentru tine! Hai la noi, vei avea tot ce-ți trebuie, vei fi cu noi, cu nepoții… — vocea Anei răsuna în telefon, plină de griji, dar și de o nerăbdare pe care atunci nu am știut să o citesc. Am acceptat. Poate din oboseală, poate din dorința de a nu-i fi povară, poate din speranța că voi simți din nou că aparțin cuiva.

Când am ajuns la București, cu două valize și o pungă cu borcane de dulceață, am simțit că inima îmi bate prea tare. Ana m-a întâmpinat la ușă cu un zâmbet grăbit. — Lasă-le aici, mamă, hai că trebuie să plec la ședința de la școală cu Vlad. Intră, te descurci singură, da? — și-a luat geanta și a dispărut pe scări. Am rămas în holul strâmt, cu valizele lângă mine și cu un nod în gât.

În primele zile, am încercat să mă fac utilă. Am spălat vasele, am gătit ciorbă de perișoare, am călcat hainele copiilor. Dar nimeni nu părea să observe. Într-o seară, când am întrebat dacă vrea cineva să mănânce ceva cald, ginerele meu, Radu, a răspuns fără să se uite la mine: — Mulțumim, dar comandăm pizza. Copiii nu prea mănâncă ciorbă.

Am început să mă simt invizibilă. Dimineața îi auzeam pe toți grăbindu-se prin casă: Ana striga după Vlad să-și ia ghiozdanul, Radu bombănea că nu găsește cheile, iar Mara, mezina, plângea că nu vrea la grădiniță. Eu stăteam pe marginea patului și ascultam agitația din jurul meu. Nimeni nu-mi cerea părerea, nimeni nu mă întreba dacă am dormit bine.

Într-o după-amiază, am încercat să vorbesc cu Ana. — Mamă, știi… poate ar fi bine să nu mai speli tu vasele. Avem mașină de spălat vase și… uneori le pun eu altfel. Și ciorba… copiii nu prea sunt obișnuiți cu ea. Poate gătim împreună ceva ce le place lor? — vocea ei era blândă, dar simțeam că mă corectează ca pe un copil.

M-am retras în camera mică pe care mi-au pregătit-o. Pe perete era un raft cu jucării vechi și câteva cărți prăfuite. M-am uitat la poza noastră de familie din tinerețe: eu, soțul meu Petru (Dumnezeu să-l odihnească), Ana și fratele ei mai mic, Mihai. Mi-au dat lacrimile. Unde s-a dus timpul acela când eram toți împreună?

Seara aceea a fost prima dată când am plâns în tăcere sub pătură. M-am simțit ca o străină în propria familie. A doua zi dimineață, Mara a intrat tiptil în cameră și s-a uitat la mine cu ochii mari: — Bunico, tu mai stai mult aici? Mi-e dor de camera mea… Am zâmbit forțat și i-am mângâiat părul blond.

Au trecut săptămâni. Am început să evit mesele în familie; mă simțeam stingheră când vorbeau despre lucruri pe care nu le înțelegeam: aplicații pe telefon, seriale străine, planuri de vacanță la care nu eram invitată. Când veneau prietenii lor în vizită, mă retrăgeam în cameră ca să nu deranjez.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, Ana a venit acasă mai devreme. M-a găsit uitându-mă pe fereastră la copacii goi din curtea blocului.
— Mamă… ești bine?
— Da, Ana. Doar mă gândeam…
— La ce?
— La cum era când erai mică și veneai acasă plângând că te-a certat doamna la școală. Te luam în brațe și îți promiteam că totul va fi bine.
Ana a oftat adânc.
— Știu că nu e ușor pentru tine aici. Dar nici pentru noi nu e simplu… Avem ritmul nostru, problemele noastre… Nu vreau să te simți ca o povară.
— Nu mă simt ca o povară… doar că nu mai știu cine sunt aici.

A tăcut. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În acea noapte am visat casa noastră de la țară: mirosul de mere coapte în sobă, glasurile copiilor alergând prin curte, râsul lui Petru. M-am trezit cu dorința arzătoare de a pleca. Dar unde? La țară nu mai aveam pe nimeni; casa era aproape dărâmată.

Într-o duminică dimineață, Mihai m-a sunat din Cluj.
— Mamă, cum te descurci?
— Bine… adică… Mihai, tu crezi că am făcut bine că am venit aici?
— Nu știu ce să zic… Poate ar trebui să vorbești deschis cu Ana.

Am încercat. În acea seară i-am spus Anei:
— Poate ar fi mai bine să mă întorc la țară…
Ana s-a uitat lung la mine.
— Mamă! Cum să te las singură acolo? Nici nu se pune problema!
— Dar aici… aici nu mai sunt mama ta. Sunt doar cineva care încurcă lucrurile.
Ana a început să plângă.
— Nu asta am vrut! Am vrut doar să fii aproape…
— Aproape nu înseamnă împreună dacă nu ne mai vedem cu adevărat.

Am rămas amândouă tăcute mult timp. În acea noapte am decis să rămân încă puțin; poate lucrurile se vor schimba. Poate voi reuși să-mi găsesc locul sau poate voi avea curajul să plec iar spre necunoscut.

Mă întreb uneori: oare cât valorează dragostea unei mame când copiii ei nu mai au nevoie de ea? Ce rămâne din noi când rolul nostru s-a sfârșit? Poate cineva să-mi spună cum se trăiește atunci când devii doar un oaspete în propria ta familie?