De două ori mireasă, niciodată fericită: Povestea Anei și a visului de a fi regină

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul din București părea mai gol ca niciodată. Pe masa din bucătărie, două pahare de vin rămase neterminate și o tăcere apăsătoare care îmi strângea pieptul.

Mama a oftat la celălalt capăt al firului: — Ana, tu ai ales. Dar nu uita, nu există bărbat perfect. Nici regine nu mai sunt ca-n povești.

Am închis ochii și am simțit cum se prăbușește tot universul meu. Aveam 34 de ani și eram la a doua căsnicie. Prima oară m-am măritat cu Vlad, băiat bun din Ploiești, coleg de facultate. Îl cunoscusem la un curs de literatură română, iar el mă făcea să râd cum nu reușise nimeni până atunci. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Vlad era mereu obosit, prins între două joburi, iar eu mă simțeam invizibilă. Îmi doream să fiu centrul universului lui, să mă adore, să mă răsfețe, să-mi aducă flori fără motiv.

— Ana, nu trăim în filme! îmi spunea el când îi reproșam lipsa gesturilor romantice. — Am rate, am facturi, nu pot să-ți cumpăr trandafiri în fiecare zi!

Dar eu nu voiam trandafiri. Voiau să simt că sunt specială. Că sunt regina lui.

Când am aflat că nu pot avea copii, lumea mea s-a prăbușit. Vlad a încercat să fie înțelegător, dar între noi s-a instalat o răceală pe care niciun cuvânt nu o mai putea topi. Am divorțat după patru ani de tăceri și reproșuri.

A doua oară m-am măritat cu Radu. El era opusul lui Vlad: pragmatic, calculat, cu o carieră solidă în IT și o casă frumoasă în Pipera. Nu era dragoste nebună între noi, dar era stabilitate. Radu mi-a spus de la început: — Ana, eu nu cred în povești cu prinți și prințese. Suntem doi adulți care pot construi ceva împreună.

Am acceptat. Poate pentru că mă temeam să fiu singură. Poate pentru că voiam să demonstrez că pot avea o viață „normală”. Dar nici aici nu am găsit ce căutam. Radu era mereu plecat în delegații, iar când venea acasă vorbea doar despre proiecte și deadline-uri.

— Ana, nu mai suntem copii! Viața e despre compromisuri.

Dar eu nu voiam compromisuri. Voiau să fiu iubită fără rezerve.

Într-o seară, după ce Radu a plecat iar într-o deplasare la Cluj, am rămas singură cu gândurile mele. Am deschis cutia cu scrisori vechi și am găsit una de la Vlad: „Ana, tu meriți să fii fericită. Dar fericirea nu e ca-n basme.”

Am izbucnit în plâns. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu pot fi fericită? De ce nu pot avea ceea ce alte femei par să primească atât de ușor?

La serviciu, colegele vorbeau despre copii, vacanțe la mare și soți atenți care le aduceau cafeaua la pat. Eu zâmbeam fals și schimbam subiectul.

— Ana, tu când faci un copil? mă întreba mereu Gabriela.

— Nu e momentul acum… răspundeam evaziv, simțind cum mi se strânge inima.

Adevărul era că încercasem tot: tratamente costisitoare la clinici private, rugăciuni la biserică, ceaiuri băbești aduse de mama de la țară. Nimic nu a funcționat. Radu a acceptat situația cu un calm aproape cinic: — Nu toți suntem făcuți să fim părinți.

Dar eu simțeam că mi se fură ceva esențial.

Într-o zi de toamnă târzie, l-am întâlnit pe Vlad întâmplător într-o cafenea din centru. Era schimbat: mai slab, cu riduri adânci la colțul ochilor.

— Ana… Ce faci? Cum ești?

Am zâmbit trist: — Supraviețuiesc.

Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete.

— Știi ce cred? mi-a spus el la final. — Tu ai vrut mereu să fii adorată. Dar poate că ar trebui să te iubești tu pe tine prima dată.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi.

Acum stau singură în apartamentul meu și mă uit pe geam la luminile orașului. Mă gândesc la toate femeile care cresc cu ideea că trebuie să fie reginele cuiva ca să fie fericite. La toate fetele care cred că dragostea adevărată e ca-n filmele americane sau în poveștile cu Cenușăreasa.

Dar viața nu e un basm. Și niciun bărbat nu poate umple golurile pe care le porți în suflet dacă tu însăți nu te accepți așa cum ești.

Poate că am greșit crezând că fericirea vine din afară. Poate că adevărata iubire începe atunci când încetezi să mai aștepți să fii salvată.

Mă întreb: câte dintre noi trăim cu sindromul Cenușăresei? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea pentru iluzia unei iubiri perfecte? Oare chiar avem nevoie de un rege ca să fim regine?