Când trecutul bate la ușă: Povestea unei mame între iertare și teamă

— Mirela, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna în telefon, rece și hotărâtă, ca și cum nu ar fi trecut zece ani de când a dispărut din viața noastră. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Ilinca, fiica noastră, tocmai împlinise doisprezece ani și nu-și amintea decât vag chipul tatălui ei. Pentru ea, Vlad era o poveste spusă la colț de masă, o fotografie veche într-un sertar pe care îl țineam mereu încuiat.

— Ce vrei, Vlad? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Vreau să-mi văd fata. Să recuperez timpul pierdut. Să fiu tatăl ei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Zece ani în care nu a sunat nici măcar de ziua ei, nu a trimis o felicitare, nu a întrebat dacă are nevoie de ceva. Zece ani în care am fost doar eu și ea, două suflete legate printr-o dragoste care a crescut din lipsuri și promisiuni încălcate.

M-am întors în timp, la începuturile noastre. Aveam douăzeci și trei de ani când l-am cunoscut pe Vlad la facultate. Era carismatic, plin de viață, genul de bărbat care știa să cucerească orice încăpere. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, iar după un an s-a născut Ilinca. La început părea fericit, dar apoi au început certurile, reproșurile, serile în care nu venea acasă. Când Ilinca avea doar doi ani, Vlad a plecat fără să privească înapoi.

— Mama, cine era la telefon? m-a întrebat Ilinca într-o seară, văzându-mă tulburată.

— Un vechi prieten, am mințit eu, dar ochii ei mari și curioși m-au trădat.

Nu știam cum să-i spun că tatăl ei vrea să revină. Nu știam dacă să-i dau voie sau să-l țin departe. O parte din mine voia să-l pedepsească pentru tot ce ne-a făcut, pentru nopțile în care plângea după el și pentru zilele în care trebuia să-i explic de ce ceilalți copii au doi părinți la serbare și ea doar unul.

Într-o duminică, Vlad a apărut la ușa noastră. Avea un buchet de flori în mână și un zâmbet stângaci pe față. Ilinca s-a uitat la el ca la un străin.

— Bună, Ilinca! Sunt… sunt tatăl tău.

Fata s-a ascuns după mine, iar eu am simțit cum furia mocnește în pieptul meu.

— Ce vrei de la noi? am șoptit printre dinți.

— Vreau doar o șansă. Să-i arăt că pot fi un tată bun.

Mi-a venit să râd amar. Un tată bun? Unde ai fost când avea febră și nu știa cine s-o țină de mână? Unde ai fost când a avut nevoie de cineva să-i explice lecțiile la matematică sau să-i aline fricile?

Ilinca l-a privit lung, apoi a spus încet:

— Dacă ești tata, de ce nu ai venit niciodată la ziua mea?

Vlad a rămas fără cuvinte. Am văzut pentru prima dată regretul adevărat în ochii lui.

— Am greșit mult, Ilinca. Dar vreau să repar ce pot.

Zilele au trecut greu. Vlad insista să o vadă pe Ilinca, îi aducea cadouri scumpe, încerca să o cucerească cu promisiuni. Dar fata era rezervată. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— Mamă, dacă îl las pe tata să vină la serbare, tu te superi?

M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu mă supăr, iubita mea. Dar vreau să fii sinceră cu tine: vrei tu asta sau crezi că trebuie?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu… Mi-e frică să nu plece iar.

Am simțit atunci toată greutatea anilor trecuți peste noi. Cum îi explici unui copil că uneori părinții greșesc iremediabil? Cum îi dai voie să spere fără să-l rănești din nou?

Într-o zi, mama mea a venit la mine supărată:

— Mirela, nu-l lăsa pe Vlad să se joace cu sufletul fetei! O să-i frângă inima iar!

— Mamă, nu pot decide eu totul pentru ea. Are dreptul să-și cunoască tatăl, chiar dacă doare.

Am început să mergem împreună la consiliere familială. Psihologul ne-a spus că e important ca Ilinca să-și construiască propria relație cu Vlad, dar și ca eu să-mi gestionez resentimentele. Nu era ușor. Fiecare întâlnire era o luptă între dorința de a proteja și nevoia de a lăsa lucrurile să curgă firesc.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la noi acasă după ce Ilinca refuzase să iasă cu el în oraș.

— Mirela, știu că am greșit enorm. Dar nu pot schimba trecutul. Pot doar să fiu aici acum.

L-am privit lung. Poate că oamenii se schimbă. Poate că nu. Dar rana rămâne acolo unde ai lăsat-o netratată prea mult timp.

Ilinca s-a apropiat încet de el:

— Dacă rămâi aici acum… promiți că nu mai pleci?

Vlad a îngenuncheat în fața ei:

— Promit că voi face tot ce pot ca să nu te mai dezamăgesc.

Nu știu ce va fi mâine. Poate Vlad va reuși să fie tatăl de care Ilinca are nevoie sau poate va pleca din nou. Dar știu că fiecare dintre noi poartă cicatrici invizibile pe care doar timpul le poate vindeca.

Mă întreb adesea: putem ierta cu adevărat absența celor dragi sau doar învățăm să trăim cu golul lăsat de ei? Ce ați face voi dacă trecutul ar bate din nou la ușă?