Întoarcerea care mi-a sfâșiat inima: Dragoste, trădare și regăsire

— Ce cauți aici la ora asta? vocea lui Vlad răsună din dormitor, surprinsă și iritată. Nu trebuia să fiu acasă. Nu la ora asta, nu într-o zi de marți când, de obicei, rămâneam peste program la birou. Dar azi, ceva m-a făcut să plec mai devreme. Poate o presimțire, poate doar oboseala care mă apăsa de săptămâni întregi.

Am intrat în dormitor și am văzut-o pe Irina, colega mea de la contabilitate, încercând să-și tragă bluza peste umeri. Vlad era palid, cu ochii mari, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Pentru o clipă, am simțit că tot aerul din cameră dispare. Am vrut să țip, să arunc cu ceva, dar am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe clanța ușii.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit Vlad, dar vocea lui suna fals, ca o melodie stricată. Irina a ieșit fără să mă privească, lăsând în urmă un parfum dulceag care m-a făcut să-mi fie greață.

— De cât timp? am întrebat încet, aproape șoptit. Vlad a tăcut. Am știut atunci că nu era prima dată. Că tot ce simțisem în ultimele luni — distanța lui, privirile pierdute, serile petrecute la „serviciu” — nu erau doar în capul meu.

M-am prăbușit pe marginea patului și am plâns. Nu pentru el. Pentru mine. Pentru anii pe care îi dădusem acestei căsnicii, pentru visele noastre despre copii și o casă la țară, pentru toate duminicile în care făceam clătite împreună și râdeam ca niște adolescenți.

Mama m-a sunat seara aceea. A simțit că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit, Ana? Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— M-a înșelat, mamă… Cu Irina. Nici nu știu de când.

A tăcut o clipă.

— Vrei să vii acasă la noi? Să stai cât ai nevoie?

Am refuzat. Nu voiam să fug. Nu voiam să fiu victima care se ascunde. Am dormit singură în dormitorul nostru pentru prima dată după opt ani de căsnicie. Vlad a dormit pe canapea. Dimineața a încercat să vorbească cu mine.

— Ana, te rog… A fost o greșeală. Nu știu ce a fost cu mine. Te iubesc!

L-am privit și am văzut un străin. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile lui înaintea mea: când am renunțat la master ca să-l ajut cu firma lui, când am acceptat să ne mutăm la Ploiești pentru jobul lui mai bun, când am trecut peste faptul că nu voia copii „încă”.

— Nu mai știu cine ești, Vlad. Și nici cine sunt eu lângă tine.

A început să plângă. Niciodată nu-l văzusem atât de vulnerabil. Dar nu mai simțeam nimic pentru el decât un gol imens.

Zilele următoare au fost ca un vis urât din care nu mă puteam trezi. La birou toți șușoteau pe la colțuri. Irina a lipsit câteva zile, apoi s-a întors cu capul sus, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Am simțit că mă sufoc.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi uitându-mă la tavan, am decis să plec. Mi-am făcut bagajele și m-am dus la mama. Tata m-a îmbrățișat fără să spună nimic — gestul lui simplu mi-a dat mai mult curaj decât orice cuvânt.

Au urmat luni grele. Am început terapie. Mi-era rușine să spun că soțul meu m-a înșelat cu o colegă de birou — părea un clișeu ieftin dintr-un serial prost. Dar psiholoaga mea, doamna Lidia, m-a ajutat să văd altfel lucrurile.

— Ana, tu nu ești definită de ceea ce ți s-a întâmplat. Ești definită de felul în care alegi să reacționezi.

Am început să ies din nou cu prietenele mele vechi: Simona și Laura m-au scos la film, la cafea, la plimbări lungi prin parc. Am redescoperit bucuria de a râde fără teamă că cineva mă judecă sau mă compară cu altcineva.

Vlad a încercat să mă recucerească: flori trimise la birou, mesaje lungi noaptea, promisiuni că va merge și el la terapie. Dar ceva se rupsese definitiv între noi.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Radu la coadă la farmacie. Fost coleg de liceu, mereu glumeț și cald. Am vorbit ore întregi despre tot și nimic: despre cum e viața după 30 de ani în România, despre părinți bolnavi și rate la bancă, despre visele pe care le-am abandonat pe drum.

Nu știu dacă va fi ceva între noi sau dacă vreau asta acum. Dar știu că nu mai sunt femeia speriată care se temea să rămână singură.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit — dacă aș fi fost mai atentă sau mai iubitoare sau mai frumoasă… Dar apoi îmi dau seama că vina nu e a mea.

Viața merge înainte. Poate nu așa cum mi-am imaginat-o eu cândva, dar poate chiar mai bine.

Mă uit în oglindă și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi înșine?