Osvetă în farfurie: Cum i-am arătat soacrei mele cine sunt cu adevărat

— Irina, iar ai ars mâncarea? Nu știu ce a văzut fiul meu la tine, dar sigur nu talent culinar! vocea ascuțită a soacrei mele, Mariana, a răsunat din bucătărie, tăind liniștea ca un cuțit. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era a treia oară săptămâna asta când mă făcea de râs în fața familiei. Soțul meu, Vlad, ridica din umeri și se prefacea că nu aude. Mama lui avea mereu ultimul cuvânt.

Nu era prima dată când mă simțeam ca o intrusă în propria casă. Mariana locuia cu noi de când s-a îmbolnăvit socrul și, de atunci, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de critici și comparații. „Pe vremea mea, femeile știau să gătească, să țină casa curată și să-și respecte bărbatul!” repeta ea aproape zilnic. Mă simțeam mică, neînsemnată, ca o umbră pe lângă ea.

Într-o seară, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă Vlad sau fetița noastră, Ana, am decis că nu mai pot continua așa. Nu era vorba doar despre mine. Era despre toate femeile care au fost nevoite să înghită cuvinte amare în tăcere. Aveam nevoie de o schimbare. Aveam nevoie de răzbunare.

A doua zi dimineață, am început să pun la cale planul meu. Știam că Mariana ținea foarte mult la reputația ei de gospodină desăvârșită. În fiecare duminică, veneau la noi rudele lui Vlad — sora lui, Camelia, cu soțul și copiii, unchiul Petre și mătușa Lenuța. Masa de duminică era momentul ei de glorie: toată lumea lăuda sarmalele „ca la mama acasă” și prăjiturile cu cremă de vanilie.

— Irina, să nu te atingi de bucătărie azi! Eu gătesc pentru toți! mi-a spus Mariana într-o dimineață de duminică, cu un zâmbet superior.

— Sigur, mamă Mariana, am răspuns eu calm, dar în minte deja îmi făceam planul.

În timp ce ea era ocupată cu ciorba și friptura, am strecurat în dulapul cu condimente un borcan identic cu cel pe care îl folosea ea pentru sare. Numai că borcanul meu conținea zahăr pudră. Am știut că va folosi borcanul respectiv pentru ciorbă — avea obiceiul să pună sare la final.

Când familia s-a așezat la masă, Mariana a adus ciorba aburindă și a turnat cu mândrie în farfuriile tuturor. Vlad a luat prima lingură și s-a strâmbat.

— Mamă… ciorba e… dulce!

Toți au început să guste și să se uite mirați unii la alții. Mariana s-a făcut roșie la față.

— Nu se poate! Am pus sare! s-a apărat ea.

— Poate ai pus zahăr… am spus eu încet, privindu-i direct în ochi.

A izbucnit o rumoare la masă. Camelia a început să râdă, iar unchiul Petre a glumit:

— Poate vrea să ne facă diabet!

Mariana s-a ridicat brusc de la masă și a fugit în bucătărie. Am urmat-o.

— Ce-ai făcut? m-a întrebat printre dinți.

— Nimic altceva decât ce faci tu cu mine de ani de zile: te-am lăsat să simți cum e să fii umilită în fața familiei.

Pentru prima dată, am văzut-o pe Mariana fără replică. S-a uitat la mine lung, apoi a început să plângă încet.

— Nu știi cât de greu mi-a fost după ce a murit bărbatul meu… Nu știu altfel să trăiesc decât controlând totul în jurul meu.

Am simțit un val de milă amestecat cu furie. Dar nu i-am spus nimic. Am ieșit din bucătărie și m-am întors la masă.

După acea zi, ceva s-a schimbat între noi. Mariana nu m-a mai criticat niciodată în fața familiei. Uneori mă ajuta la gătit sau îmi aducea flori din grădină. Nu am devenit cele mai bune prietene, dar am început să ne respectăm reciproc.

Vlad m-a întrebat într-o seară:

— Ce s-a întâmplat între tine și mama?

— Am avut nevoie să-i arăt că nu sunt doar o umbră pe lângă ea.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: câte dintre noi mai trebuie să suporte umilințe până să-și găsească vocea? Oare câte femei tac din rușine sau frică? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta.