Sub acoperișul aceleiași case: Povestea unei trădări neașteptate

— De ce miroase a parfum străin în dormitor? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la cearșafurile perfect întinse. Rareș, soțul meu de doisprezece ani, s-a oprit din aranjatul pernelor și m-a privit preț de o secundă, apoi a zâmbit forțat.

— Am aerisit, poate a intrat miros de la vecini, a spus el, evitând să mă privească în ochi.

Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă. În ultimul an, Rareș devenise obsedat de curățenie. Întotdeauna găseam casa lună când mă întorceam din delegații, iar hainele mele erau spălate și călcate cu grijă. La început, am crezut că e modul lui de a-și arăta dragostea. Dar, cu timpul, gesturile lui au început să mă neliniștească. Prea multă perfecțiune ascunde adesea un haos interior.

Într-o seară de noiembrie, când m-am întors mai devreme decât anunțasem, am găsit o cană de cafea aburindă pe masa din bucătărie și două farfurii cu resturi de prăjitură. Rareș era la duș. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am urcat în dormitor și am observat o eșarfă roșie pe spătarul scaunului — nu era a mea. Am luat-o în mână și am simțit parfumul acela dulceag, necunoscut.

Când Rareș a ieșit din baie, s-a oprit brusc văzându-mă cu eșarfa în mână.

— A cui e asta? am întrebat fără să clipesc.

A ezitat o clipă, apoi a spus:

— E a Mariei, sora ta. A trecut pe la noi să-ți aducă niște acte.

Am simțit cum mi se strânge inima. Maria nu purta niciodată eșarfe și nici nu avea parfum atât de dulce. Am lăsat eșarfa pe pat și am ieșit din cameră fără să mai spun nimic.

În zilele următoare, Rareș a devenit și mai atent: îmi pregătea micul dejun, îmi lustrui pantofii, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc” prin casă. Dar eu nu mai puteam dormi noaptea. Mă întrebam cine era femeia care îi invadase spațiul — spațiul nostru — și cum de nu observasem nimic până atunci.

Am început să-l urmăresc fără să vreau: îi verificam telefonul când făcea duș, îi citeam mesajele de pe Facebook. Nimic suspect. Dar într-o zi am găsit un mesaj șters recent: „A fost minunat azi. Mulțumesc pentru tot.” Semnat: „D.”

Cine era D.? Am început să-mi suspectez toate prietenele: Dana, Delia, Dorina… Am devenit paranoică. Într-o seară, l-am confruntat direct:

— Rareș, cine e D.? Cine e femeia care vine aici când eu nu sunt?

A rămas mut câteva secunde, apoi s-a prăbușit pe canapea.

— Nu mai pot să ascund… E Dana. Dana de la birou. Ne-am apropiat mult în ultimul an… Tu ai fost mereu plecată, eu m-am simțit singur… Nu voiam să te rănesc.

Am simțit că tot aerul din cameră dispare. M-am ridicat și am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi pe străzile reci ale Bucureștiului, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să nu mai cunosc omul cu care împărțisem atâția ani?

În zilele următoare, Rareș a încercat să repare lucrurile: mi-a cumpărat flori, mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare. Dar ceva se rupsese definitiv în mine. Am vorbit cu mama la telefon — ea mereu fusese sceptică în privința lui Rareș.

— Ți-am spus eu că prea multă perfecțiune ascunde ceva! mi-a zis ea cu voce aspră.

Am plâns ore întregi la telefon cu sora mea, care m-a asigurat că nu e vina mea. Dar vina mă rodea pe dinăuntru: dacă nu aș fi fost atât de ocupată cu serviciul? Dacă i-aș fi dat mai mult timp?

Am decis să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Ionescu, m-a ajutat să văd că nu sunt responsabilă pentru alegerile lui Rareș. Că fiecare dintre noi are dreptul la fericire și la adevăr.

După luni de frământări și discuții interminabile cu Rareș — unele pline de reproșuri, altele de lacrimi — am decis să ne despărțim. Nu a fost ușor. Familia lui m-a acuzat că sunt egoistă, că nu lupt destul pentru căsnicie. Prietenele mele s-au împărțit: unele m-au susținut, altele m-au judecat.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai simt uneori mirosul acela dulceag când intru într-o cameră și inima mi-o ia razna. Dar am învățat să trăiesc cu rana asta și să mă reconstruiesc pas cu pas.

Poate că trădarea doare cel mai tare atunci când vine din partea celui pe care îl credeai cel mai aproape. Dar oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii? Și cât suntem dispuși să iertăm pentru a salva o iluzie?