Joi, când părinții mei au decis să-i dea fratelui meu casa bunicii: O poveste despre nedreptate și familie

— Nu pot să cred că faceți asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la părinții mei peste masa din sufrageria lor. Era joi seară, iar mirosul de sarmale încă plutea în aer, dar nimic nu mai avea gust. Vlad, fratele meu mai mic, stătea cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Mama își frământa mâinile, iar tata își dregea glasul, încercând să pară calm.

— E decizia noastră, Irina, a spus tata, privind fix la mine. Casa bunicii va rămâne lui Vlad. El are nevoie de ea mai mult decât tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: verile petrecute la țară, sub vișinul din curte, poveștile bunicii la gura sobei, mirosul de plăcintă cu mere. Casa aceea era sufletul copilăriei mele. Cum puteau să-mi spună că nu mai am niciun drept asupra ei?

— Dar de ce? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De ce doar Vlad? Eu nu contez?

Mama a oftat adânc.

— Vlad are familie, Irina. Are doi copii mici și o soție care abia se descurcă. Tu ești singură, ai serviciu bun la București. Nu ai nevoie de casa asta.

M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Nu e vorba doar de nevoie! E vorba de dreptate! Și eu am crescut acolo! Și eu am amintiri!

Vlad a ridicat privirea pentru prima dată.

— Irina, nu vreau să ne certăm… Dacă vrei, putem merge împreună acolo oricând vrei. Dar… copiii mei au nevoie de spațiu. Știi cum e la bloc…

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la fereastră și am privit luminile orașului. În mintea mea răsunau cuvintele mamei: „Tu nu ai nevoie.” Dar cine decide ce am eu nevoie? Cine decide ce doare și ce nu?

Mi-am amintit cum, după moartea bunicii, am fost singura care a mers să curețe casa, să adune lucrurile vechi, să plângă în tăcere printre hainele ei. Vlad nici măcar nu venise atunci; era prea ocupat cu serviciul și copiii. Eu am fost cea care a pus flori pe mormânt în fiecare an.

— Nu e corect… am șoptit.

Tata s-a ridicat și el.

— Viața nu e mereu corectă, Irina. Trebuie să înțelegi că uneori trebuie să faci sacrificii pentru familie.

— Dar de ce eu? De ce mereu eu trebuie să fiu cea care renunță?

Mama a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Pentru că tu ești mai puternică, fata mea. Vlad nu ar face față fără ajutorul nostru.

Am simțit cum furia se transformă în tristețe. Mereu am fost „cea puternică”, „cea care se descurcă”. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă vreau să fiu așa. Nimeni nu m-a întrebat dacă mă doare.

— Și dacă nu sunt atât de puternică pe cât credeți voi? Dacă și eu am nevoie de ceva care să fie doar al meu?

Vlad s-a apropiat încet.

— Irina… dacă vrei, putem vinde casa și împărțim banii. Sau… putem găsi o soluție…

Dar știam că nu e vorba despre bani. Era vorba despre sentimentul de apartenență, despre recunoașterea valorii mele în familie. Despre faptul că și eu merit ceva.

Am plecat fără să mai spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am întrebat unde am greșit. De ce părinții mei nu văd cât de mult mă doare? De ce trebuie mereu să fiu cea care cedează?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Te iubim mult, Irina. Sperăm să ne înțelegi.”

Nu le-am răspuns. Am mers la serviciu ca un robot, cu ochii umflați de plâns. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine; le-am zâmbit fals și am spus că sunt doar obosită.

Seara, m-am dus la cimitirul unde e înmormântată bunica. Am stat pe bancă lângă crucea ei și i-am povestit totul, ca atunci când eram mică.

— Bunico, tu ai fi făcut la fel? Tu ai fi ales doar unul dintre noi?

Vântul bătea ușor printre cruci și mi s-a părut că aud vocea ei blândă: „Fiecare copil are locul lui în inima unei mame.”

Dar oare chiar e așa? Oare chiar avem toți loc egal? Sau unii dintre noi trebuie mereu să fie cei tari, cei care renunță?

Acum stau și mă întreb: cât valorează dreptatea într-o familie? Și cine hotărăște cine merită mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?