Bunica la oraș: între a ajuta și a trăi pentru sine

— Mamă, nu pot să cred! Ai yoga miercurea? Dar cine stă cu copiii?

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și jucăriile împrăștiate pe jos. Mama mă privește calm, cu acea privire pe care o știu de când eram mică, dar care acum mă scoate din sărite. E miercuri dimineață, iar eu am o ședință importantă la birou. Soțul meu, Radu, e deja plecat. Copiii, Ilinca și Vlad, se ceartă pe telecomandă. Iar mama… mama tocmai mi-a spus că nu poate sta cu ei azi pentru că are yoga.

— Da, Ana, am yoga. Am zis că încerc ceva nou. Nu pot lipsi, am plătit abonamentul pe o lună, răspunde ea liniștită, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume.

Simt cum mi se strânge stomacul. Am adus-o pe mama la București tocmai ca să ne ajute cu copiii. La țară era singură, se plângea mereu că nu are cu cine vorbi. I-am promis că aici va fi mai bine, că va avea parte de familie, de nepoți, de viață. Dar nu m-am gândit nicio clipă că va vrea să-și facă programul ei.

— Mama, te-am adus aici să ne ajuți! Nu să te plimbi prin oraș la yoga!

— Ana, nu mă plimb. E o oră pe săptămână. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

Mă uit la ea ca la un străin. Mama mea, femeia care s-a sacrificat toată viața pentru mine și pentru tata, care n-a ieșit niciodată la cafea cu prietenele, care n-a avut niciodată hobby-uri… Acum vrea yoga? Acum, când am eu nevoie de ea?

— Nu înțelegi… Am ședință! Nu pot lipsi! Ce fac cu copiii?

Mama oftează și se uită spre geam. Ilinca vine lângă ea și îi pune mâna pe umăr.

— Bunico, pot să vin cu tine la yoga?

Mama zâmbește trist.

— Nu, puiule, e pentru adulți. Dar poate facem împreună acasă niște exerciții.

Mă simt trădată. Îmi vine să țip. Dar mă abțin. O las să plece la yoga și sun la grădiniță să văd dacă pot lăsa copiii mai devreme.

Seara, când ajung acasă, mama e în bucătărie și pregătește clătite cu gem. Copiii râd și povestesc despre cum au făcut „copacul” și „pisica” pe covorul din sufragerie.

— Ana, trebuie să vorbim, spune mama încet.

Mă așez la masă, obosită și nervoasă.

— Știu că ai nevoie de mine. Și vreau să te ajut. Dar nu mai pot fi doar bunica sau menajera voastră. Am 62 de ani și simt că viața mea a trecut pe lângă mine. Vreau să încerc lucruri noi. Să cunosc oameni. Să trăiesc și pentru mine.

O ascult fără să spun nimic. În mintea mea se amestecă furia cu vinovăția. Îmi amintesc cum îi reproșam tatălui meu că nu o lasă pe mama să iasă din casă sau să-și cumpere ceva frumos. Cum îi promiteam că eu voi fi altfel.

— Dar… dacă nu te avem pe tine… Cum ne descurcăm? întreb încet.

Mama zâmbește blând.

— O să vă descurcați. Și eu o să vă ajut cât pot. Dar vreau să fiu și eu fericită.

În zilele următoare încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Mama merge la yoga miercurea, joia are întâlnire cu un grup de lectură la bibliotecă și sâmbătă merge la film cu o vecină de bloc. Copiii sunt încântați de poveștile ei despre oraș și despre oamenii noi pe care îi cunoaște. Radu mă întreabă într-o seară:

— Nu crezi că e mai bine așa? Parcă e mai veselă…

Îl privesc lung. Poate că da. Poate că am fost egoistă. Poate că mama are dreptul la viața ei.

Într-o duminică dimineață, când bem cafeaua împreună pe balcon, mama îmi spune:

— Ana, știi ce am descoperit? Când eram tânără visam să merg la teatru și să dansez tango. N-am făcut-o niciodată. Acum vreau să recuperez timpul pierdut.

O privesc altfel decât până acum. Nu doar ca pe mama mea sau bunica copiilor mei, ci ca pe o femeie care a avut vise, dorințe și care a uitat de ele prea mult timp.

Încep să mă gândesc la mine: oare eu ce voi face când copiii mei vor crește? Oare voi avea curajul să trăiesc pentru mine?

Poate că uneori uităm că părinții noștri sunt oameni cu propriile lor vieți și dorințe. Poate că sacrificiul nu trebuie să fie o povară fără sfârșit.

Mă uit la mama și mă întreb: oare câți dintre noi le permitem părinților noștri să fie fericiți? Sau îi ținem prizonieri în rolurile pe care ni le dorim noi?