Umbra casei mele: Povestea unei evadări

— Nu mai pot, nu mai pot! am șoptit printre dinți, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Militari. Maria și Vlad, copiii mei, dormeau strânși unul în altul pe canapea, fără să știe că în acea noapte urma să le schimb viața pentru totdeauna. M-am uitat la ceas: 2:17 dimineața. Bătăile lui Doru, soțul meu, încă îmi răsunau în urechi. Îmi simțeam obrazul arzând acolo unde palma lui lăsase o urmă roșie. Nu mai puteam rămâne. Nu mai puteam să-i las pe copii să crească în frică.

Am împachetat în grabă câteva haine într-o geantă veche, am luat actele și am tras copiii din somn. — Mami, unde mergem? a întrebat Maria, cu ochii încă împăienjeniți de somn. — La Irina, iubita mea. Acolo o să fim în siguranță. Am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

Drumul până la Irina acasă mi s-a părut nesfârșit. Blocurile cenușii păreau și mai reci sub ploaia care nu se oprea. Când am ajuns în fața ușii lor, am bătut cu disperare. Irina a deschis aproape imediat, cu ochii mari de spaimă și compasiune. — Doamne, Ana, ce s-a întâmplat? — Nu pot să-ți spun acum. Te rog, lasă-mă să intru! Copiii tremurau lângă mine.

Din spatele Irinei a apărut Sorin, soțul ei. — Ce-i cu gălăgia asta la ora asta? Cine e? — E Ana… și copiii. Au nevoie de ajutor, a spus Irina încercând să-l tragă deoparte. Sorin s-a uitat la mine cu o privire rece, calculată. — Nu putem să-i primim aici. Ce-o să zică vecinii? Dacă vine Doru după ei? Nu vreau probleme.

Irina s-a uitat la mine neputincioasă. — Te rog, Sorin… e prietena mea din copilărie! — Nu! Nu vreau scandaluri în casă! Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am uitat la copiii mei: Maria plângea încet, Vlad mă ținea strâns de mână.

— Sorin, dacă nu-i primești, eu plec cu ei! a spus Irina cu voce tremurată. Pentru o clipă am crezut că va ceda, dar Sorin a rămas neclintit. — Faci ce vrei, dar eu nu-mi asum riscul ăsta.

Am ieșit din bloc cu lacrimile șiroind pe față. Irina m-a urmat pe scări și mi-a șoptit: — Stai la scara cealaltă, la vecina mea bătrână, tanti Veta. O să vorbesc cu ea acum. Nu pot să te las așa!

Am stat toată noaptea pe holul rece al scării, cu copiii adormiți pe genunchii mei. M-am gândit la toate momentele în care crezusem că prietenia noastră va rezista oricărei furtuni. Dar realitatea era alta: frica și rușinea pot despărți oameni care s-au jurat să fie acolo unii pentru alții.

Dimineața devreme, Irina a venit cu o cafea caldă și câteva sandvișuri. — Tanti Veta te primește pentru câteva zile. Dar trebuie să găsești altceva repede… Sorin e furios și nu vrea să audă de scandaluri.

În zilele care au urmat am încercat să găsesc o soluție. Am sunat la centre pentru victimele violenței domestice, dar toate erau pline sau prea departe ca să pot ajunge fără bani sau mașină. Am încercat să vorbesc cu mama mea din Ploiești, dar mi-a spus că „nu vrea să se bage între mine și Doru”.

Copiii erau tot mai speriați. Maria nu mai vorbea aproape deloc, iar Vlad se trezea noaptea plângând după tata lui, chiar dacă îi era frică de el.

Într-o seară, Irina a venit pe furiș la tanti Veta și mi-a spus: — Ana, trebuie să pleci cât mai repede. Sorin a început să vorbească cu vecinii și cred că Doru o să afle unde ești.

Am simțit cum mă prăbușesc. Toată viața mea fusese construită pe ideea că familia și prietenii sunt cei care te salvează când nu mai poți. Dar acum eram singură, cu doi copii speriați și fără niciun loc sigur unde să merg.

Într-un final am găsit un adăpost la marginea orașului, într-o casă dărăpănată unde alte femei ca mine încercau să-și refacă viața. Acolo am întâlnit-o pe Lenuța, care mi-a spus: — Și eu am trecut prin asta… Dar trebuie să fii tare pentru copii tăi.

În fiecare zi mă întreb dacă am făcut bine că am fugit sau dacă ar fi trebuit să mai încerc să repar ceva ce era deja distrus de mult timp. Copiii mei merită liniște și iubire, nu frică și certuri.

Uneori mă gândesc la Irina și la cum s-a schimbat totul între noi din cauza fricii soțului ei. Oare câți oameni ar avea curajul să-și riște liniștea pentru un prieten aflat la nevoie?

Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba de familie și prietenie. Dar mă întreb: câți dintre noi ar avea curajul să deschidă ușa atunci când cineva bate disperați după ajutor?