Umbra unui nume: Povestea mea între două lumi

— Nu poți să înțelegi, Mara! N-ai cum să știi ce înseamnă să porți un nume care apasă pe umeri ca o povară, nu ca o mândrie!
Vocea tatălui meu, Doru, răsuna prin bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de certuri. Era trecut de ora zece, iar mama, Lidia, stătea la masă cu mâinile strânse în poală, privindu-ne când pe mine, când pe el. Eu mă sprijineam de chiuvetă, cu pumnii strânși, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Nu vreau să fiu ca tine, tata! Nu vreau să mă prezint mereu ca „fiica lui Doru Munteanu”, nu vreau să trăiesc din amintiri și titluri care nu-mi aparțin! am izbucnit eu, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Asta era problema noastră dintotdeauna. Tata fusese primar într-un orășel din Moldova timp de douăzeci de ani. Pentru el, funcția nu era doar o slujbă, ci o identitate. Și după ce pierduse alegerile, refuza să accepte că lumea merge mai departe fără el. Încă se prezenta peste tot drept „domnul primar”, iar oamenii din sat îl salutau cu respectul vechiului titlu. Dar acasă, între noi, titlul lui era ca o sabie cu două tăișuri.

— Nu e vina mea că lumea mă respectă pentru ce am fost! Dacă tu ai avea puțin respect pentru familie, ai înțelege că numele nostru contează! a spus el apăsat.

Mama a încercat să intervină:

— Doru, las-o pe Mara să-și găsească drumul ei. Nu putem trăi mereu în trecut…

Dar tata a ridicat mâna, semn că discuția se terminase. Am ieșit din bucătărie trântind ușa, cu inima bubuindu-mi în piept. M-am dus direct în camera mea și am început să scriu în jurnalul pe care îl țineam ascuns sub saltea:

„De ce trebuie să port mereu povara asta? De ce nu pot fi doar Mara? Oare cine sunt eu fără trecutul lui tata?”

A doua zi la facultate, colega mea Ioana m-a întrebat:

— Tu ești fata fostului primar din Siret, nu? Am auzit că ai putea să ne ajuți cu niște aprobări pentru proiectul nostru…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mereu aceeași poveste. Oriunde mergeam, numele tatălui meu mă preceda. Nu conta că eu voiam să studiez psihologia și să ajut copiii cu anxietate. Pentru toți ceilalți eram „fata primarului”.

Într-o seară, după un seminar despre identitate și presiunea socială, am rămas la o cafea cu profesorul meu preferat, domnul Radu Popescu. I-am povestit despre lupta mea cu numele și așteptările familiei.

— Mara, știi ce cred eu? Identitatea nu e ceva ce primești la naștere. E ceva ce construiești pas cu pas. Poate că tatăl tău are nevoie să fie recunoscut pentru ce a fost, dar tu ai dreptul să fii recunoscută pentru cine ești acum.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Dar acasă lucrurile se complicau tot mai mult. Tata devenise tot mai irascibil de când nu mai era „cineva”. Se certa cu mama din orice și mă acuza că nu-l respect.

Într-o duminică dimineață, când eram toți la masă, tata a adus vorba despre o invitație la o emisiune locală unde urma să vorbească despre „realizările sale ca primar”.

— O să vii cu mine, Mara! Să vadă lumea că familia Munteanu e unită!

— Nu vreau să merg! Nu mă mai interesează trecutul tău! am spus eu răspicat.

Tata s-a ridicat brusc de la masă și a izbucnit:

— Ești nerecunoscătoare! Tot ce ai e datorită mie! Dacă nu eram eu, nici nu existai!

Mama a început să plângă încet. Eu am fugit în camera mea și am dat drumul la muzică tare ca să nu-i mai aud.

În acea noapte am decis că trebuie să plec. Mi-am făcut bagajul și am lăsat un bilet pe masă:

„Tată, te iubesc, dar nu pot trăi viața ta. Trebuie să-mi găsesc propriul drum.”

Am stat la Ioana câteva zile până când mama m-a sunat plângând:

— Mara, te rog vino acasă… Tata e rău bolnav. A făcut un preinfarct.

Am alergat la spital cu sufletul la gură. L-am găsit pe tata întins pe pat, palid și slăbit. M-a privit lung și mi-a spus încet:

— Mara… îmi pare rău… Poate că am greșit… Dar mi-a fost frică să nu fiu uitat…

L-am luat de mână și am plâns amândoi. Atunci am înțeles că nu doar eu sufeream din cauza numelui nostru. Și el era prizonierul propriului trecut.

Au trecut luni de atunci. Tata s-a schimbat mult după boală. Nu mai vorbește despre titluri și funcții. Încercăm să ne cunoaștem altfel — ca oameni, nu ca personaje publice.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar pentru că ne e teamă să fim noi înșine? Cât timp trebuie să treacă până când ne putem elibera de umbra unui nume?