„Nu te grăbi, Ilinca!”: Povestea unei mirese care și-a salvat sufletul dintr-o familie toxică

— Ilinca, nu uita să pui mai multă brânză dulce, îi place lui Vlad așa, mi-a spus soacra-mea cu o voce tăioasă, de parcă ar fi fost deja mama mea de zece ani.

M-am oprit din amestecat și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era abia șase dimineața, iar eu mă trezisem cu două ore înainte să apuc să respir pentru mine. Vlad încă dormea, liniștit, în camera noastră mică din apartamentul părinților lui. Eu, în schimb, eram deja în priză, încercând să fiu fata perfectă pentru toată lumea.

— Da, doamnă Maria, răspund eu încet, fără să ridic privirea. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

În timp ce clătitele sfârâiau în tigaie, gândurile mele alergau haotic. De când Vlad m-a cerut de soție, totul s-a schimbat. Nu mai eram doar Ilinca – eram „viitoarea noră”, „fata care trebuie să facă totul ca la carte”, „cea care nu are voie să greșească”.

— Să nu uiți că azi vine și sora lui Vlad cu copiii. Să faci și ceva de post pentru ei. Și vezi că trebuie să mergem la biserică să vorbim cu părintele despre dată. Nu putem amâna la nesfârșit!

Vocea soacrei era ca un ciocan care lovea mereu același cui: nunta trebuie să fie ACUM. Nu conta că eu abia terminasem facultatea și voiam să-mi găsesc un job stabil. Nu conta că părinții mei nu-și permiteau o nuntă mare. Nu conta că eu și Vlad nu apucasem să trăim nici măcar un an împreună doar noi doi.

— Ilinca, vino puțin!

Vlad apăru în ușa bucătăriei, încă somnoros.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar că mama ta vrea să fac și mâncare de post pentru Adina și copii. Și să mergem azi la biserică.

— Eh, lasă, nu te stresa. Știi cum e mama…

Mi-am mușcat buza. Vlad era mereu între două lumi: cea a părinților lui și cea a noastră, care abia începea să prindă contur. Dar de fiecare dată când trebuia să aleagă, rămânea copilul ascultător.

După-amiaza, casa era plină de voci. Adina, sora lui Vlad, a venit cu cei doi copii răsfățați care au început imediat să răstoarne jucăriile peste tot. Soacra-mea dădea indicații peste indicații. Socrul meu bombănea despre cât costă nunțile în ziua de azi.

— Ilinca, tu ai vorbit cu mama ta despre bani? Să știm și noi pe ce ne bazăm! a întrebat Adina fără nicio jenă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Mama mea abia se descurcă cu pensia după ce tata a murit… Nu știu dacă poate contribui prea mult.

— Eh, fiecare face un efort! Nunta nu e doar pentru voi, e pentru familie! a replicat soacra-mea.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Mi-am amintit de bunica mea care mereu îmi spunea: „Nu te grăbi cu nimic în viață. Fericirea nu fuge nicăieri.”

În seara aceea, după ce toți au plecat sau s-au retras la culcare, am stat cu Vlad la masă.

— Vlad, tu chiar vrei nunta asta acum? Sau doar pentru că toată lumea insistă?

El s-a uitat la mine lung.

— Nu știu… Parcă nu vreau să-i supăr pe ai mei.

— Dar pe mine? Pe noi?

A tăcut. Am simțit că mă prăbușesc în mine însămi.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la visurile mele, la jobul pe care îl voiam, la libertatea pe care nu o avusesem niciodată cu adevărat. M-am gândit la tata și la cât de mult își dorea să fiu fericită, nu doar „așezată”.

Dimineața următoare am făcut ceva ce n-aș fi crezut vreodată că pot face: am împachetat câteva haine și am plecat la mama acasă. I-am lăsat lui Vlad un bilet: „Trebuie să știu cine sunt înainte să devin soția cuiva.”

Mama m-a primit cu lacrimi în ochi și m-a strâns tare în brațe.

— Ilinca, sunt mândră de tine! Nici eu n-am avut curajul ăsta când eram tânără…

Au trecut luni până când Vlad a venit să mă caute. Între timp mi-am găsit un job la o librărie micuță din oraș și am început să simt că trăiesc pentru prima dată după mult timp.

Când ne-am revăzut, Vlad era schimbat. Mi-a spus că a început și el să-și pună întrebări despre ce vrea cu adevărat.

Poate într-o zi vom fi din nou împreună – dar de data asta ca doi oameni liberi, nu ca doi copii speriați de gura lumii.

Mă întreb uneori: câte fete ca mine aleg tăcerea și sacrificiul doar ca să nu supere familia altcuiva? Oare când vom avea curajul să spunem „nu” atunci când toți ceilalți așteaptă un „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?