„Cât timp trebuie să plătesc eu totul?” – Confesiunea unei mame despre sacrificiu, așteptări și regăsire

— Nu mai am bani, Maria! Nu mai am! — vocea mi-a ieșit răgușită, aproape străină, în timp ce mă uitam la fiica mea cea mare, Irina, care tocmai îmi ceruse încă 500 de lei pentru „cheltuieli neprevăzute”.

Era o după-amiază sufocantă de iulie, iar aerul din bucătăria noastră mică din Ploiești părea să fi înghițit toată răbdarea pe care o mai aveam. Pe masă, între noi, stătea portofelul meu vechi, cu colțurile tocite de atâta deschis și închis. Lângă el, o listă cu cheltuieli: facturi, rate, manuale pentru facultate, haine pentru cea mică, Andreea. Și undeva la final, cu litere mici, „bilet întors Italia – septembrie”.

Irina s-a uitat la mine cu ochii ei mari, căprui, aceiași pe care îi avea și tatăl ei înainte să ne părăsească. — Mamă, dar tu ai zis că vii acasă să ne ajuți. Ce rost are să te superi acum?

Am simțit cum mă cuprinde furia și rușinea în același timp. Da, eu am zis. Eu am promis. Eu am plecat acum zece ani în Italia să le ofer lor o viață mai bună. Am spălat bătrâni, am curățat case străine, am dormit în camere reci ca să pot trimite bani acasă. Și tot eu sunt cea care trebuie să suporte privirile lor acuzatoare când nu mai pot da.

— Nu mă supăr, Irina. Doar că… — vocea mi s-a frânt. Doar că nu mai pot. Doar că simt că nu mai sunt decât un bancomat cu picioare.

Andreea, cea mică, a intrat în bucătărie cu telefonul în mână. — Mamă, mi-ai promis că mergem la mare vara asta! Toate colegele mele merg! Numai eu stau acasă ca fraiera!

M-am uitat la ele și am văzut două femei tinere, frumoase, dar atât de obișnuite cu sacrificiul meu încât nici nu-l mai vedeau. Pentru ele era normal ca mama să trimită bani din Italia, să plătească totul, să suporte lipsa lor de recunoștință.

— Poate că ar trebui să vă găsiți și voi un job de vară — am spus încet.

S-a lăsat o liniște grea. Irina a oftat teatral:

— Mamă, tu nu înțelegi cât de greu e aici! Nu găsești nimic fără pile! Și oricum… tu ai vrut să pleci!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Am privit strada prăfuită și blocurile cenușii. În minte mi-au venit toate serile când plângeam singură într-o cameră străină din Torino, dorindu-mi doar să le aud vocile. Acum le aveam lângă mine și totuși mă simțeam mai singură ca niciodată.

În seara aceea am stat mult pe gânduri. M-am întrebat unde am greșit. Poate că i-am protejat prea mult. Poate că am vrut să le dau tot ce n-am avut eu și le-am făcut dependente de sacrificiul meu.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama mea — bunica fetelor — în bucătărie. Fierbea cafeaua și se uita la mine cu ochii ei albaștri, obosiți.

— Maria, tu nu vezi că te storc ca pe o lămâie? — a spus fără ocol.

— Sunt copiii mei…

— Da, dar tu când ai trăit pentru tine? Când ai râs ultima dată? Când ai mers la teatru sau ai băut o cafea fără să te gândești la facturi?

Am tăcut. Nici nu mai știam.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Fetele se certau între ele pentru bani de ieșit în oraș sau haine noi. Eu încercam să împac pe toată lumea și să fac minuni cu banii puțini rămași.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Irina — care m-a acuzat că „nu-mi pasă” dacă nu-i dau bani pentru un festival — am izbucnit:

— Voi chiar nu vedeți cât mă doare? Voi chiar credeți că banii cresc în copaci? Eu nu mai pot! Nu mai vreau să fiu doar portofelul vostru!

Irina a izbucnit în plâns și a fugit în cameră. Andreea s-a uitat la mine speriată.

— Mamă… tu pleci iar?

— Da, Andreea. Plec. Dar poate că data viitoare când vin acasă o să vin pentru mine. Poate că merit și eu să trăiesc altfel.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine: mame plecate prin străinătate, care țin familii întregi pe umeri și totuși sunt invizibile când vine vorba de recunoștință sau iubire adevărată.

În dimineața plecării mele spre Italia, fetele m-au îmbrățișat strâns. Irina mi-a șoptit:

— Iartă-mă, mamă… N-am știut cât te doare.

Am zâmbit trist și le-am privit pe amândouă:

— Poate că nici eu n-am știut cât merit eu însămi.

Acum scriu aceste rânduri dintr-un apartament mic din Torino. Încerc să-mi găsesc curajul să trăiesc și pentru mine: să ies la un film, să-mi cumpăr o rochie nouă fără vinovăție, să spun „nu” fără teamă.

Oare câte mame ca mine mai există? Oare cât timp trebuie să ne sacrificăm până ne dăm voie să fim și femei, nu doar mame? Voi ce ați face în locul meu?