Singurătatea din casa plină de amintiri

— Nu mai veniți nici de Paște? Glasul meu tremura în receptor, încercând să ascund disperarea. Pe fundal, auzeam râsete și voci străine. Maria, fiica mea cea mare, răspunse cu o voce grăbită:
— Mamă, nu pot, avem planuri cu niște prieteni. Știi cum e aici, totul e pe fugă…
Am închis telefonul încet, ca să nu pară că m-a durut. Dar m-a durut. M-a durut până în măduva oaselor.

Casa noastră din Pitești era cândva plină de viață. Eu și Ilie, soțul meu, am crescut trei copii: Maria, Radu și Irina. Am muncit amândoi la fabrică, schimburi de noapte, ore suplimentare, doar ca să le fie lor mai bine. Îmi amintesc cum îi așteptam seara cu ciorbă caldă și pâine proaspătă. Le-am cumpărat haine noi din puținul nostru, le-am plătit meditații și excursii. Când au venit anii grei după Revoluție, am strâns cureaua și mai tare. Totul pentru ei.

— Mamă, vreau să merg la facultate la București! îmi spunea Radu cu ochii mari.
— O să facem tot ce putem, dragul meu. N-ai grijă de bani, ne descurcăm noi.

Și ne-am descurcat. Am vândut pământul de la bunici ca să-i plătim chiria în București. Maria a plecat la Cluj, Irina la Timișoara. Casa s-a golit încet-încet. Doar eu și Ilie rămăseserăm să ne uităm unul la altul peste farfurii goale.

Anii au trecut. Copiii au terminat facultatea și au rămas prin orașele mari. S-au căsătorit, au făcut copii. La început veneau acasă de sărbători. Apoi doar de Crăciun. Apoi nici atunci.

Ilie s-a stins acum patru ani. A fost ca și cum mi-ar fi smuls cineva inima din piept. În ziua înmormântării, toți copiii au venit acasă. Erau triști, dar grăbiți. Maria vorbea la telefon cu soțul ei despre biletele de avion. Radu se uita mereu la ceas. Irina își verifica mesajele.

După ce au plecat, casa a devenit un muzeu al trecutului nostru: fotografii pe pereți, jucării vechi în dulapuri, miros de haine bătrânești și tăcere apăsătoare.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, ca atunci când mergeam la fabrică. Dar acum nu mai am unde să merg. Mă uit pe geam la copiii vecinilor care vin în vizită la părinți cu sacoșe pline și râsete zgomotoase.

— Doamnă Elena, nu vreți să veniți la noi la masă? mă întreabă vecina mea, Viorica.
— Mulțumesc, Viorico, dar poate altădată…

Nu vreau să fiu povara nimănui. Îmi port singură bătrânețea ca pe o haină grea.

Într-o zi am primit un telefon de la Irina:
— Mamă, știi că nu pot veni nici luna asta… Avem rate la apartament și copiii sunt răciți.
— Sănătate multă să aveți! am spus eu încercând să par veselă.

Am închis și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult? Poate le-am dat prea mult și nu i-am învățat să ofere înapoi?

Seara mă așez pe fotoliul lui Ilie și vorbesc cu el ca și cum ar fi încă aici:
— Ilie, tu ce-ai fi făcut? Ai fi sunat copiii? Ai fi insistat?

Uneori mă gândesc să le spun cât de dor îmi e de ei, cât de mult mă doare singurătatea asta care mă apasă ca o piatră pe piept. Dar apoi mă tem că îi voi speria sau îi voi face să se simtă vinovați.

Într-o zi am găsit un bilet vechi scris de Maria când era mică: „Te iubesc, mami! Să nu fii niciodată tristă!”
Am plâns ore întregi ținând biletul la piept.

Vecinii mă întreabă mereu:
— Ce mai fac copiii?
— Sunt bine, muncesc mult… răspund eu mereu cu zâmbetul acela fals pe buze.

Dar adevărul e că nu știu ce mai fac cu adevărat copiii mei. Nu mai știu ce îi bucură sau ce îi doare. Nu mai știu dacă mai au nevoie de mine sau dacă eu mai am loc în viețile lor.

Uneori mă gândesc să vând casa și să mă mut într-un apartament mic sau chiar la un azil. Dar apoi îmi spun că poate într-o zi se vor întoarce toți acasă și vom fi iar împreună ca odinioară.

Merg prin camerele goale și vorbesc cu pereții:
— Oare așa trebuia să fie bătrânețea? Să fii singur după ce ai dat tot ce ai avut mai bun?

Poate nu sunt singura care simte asta. Poate sunt multe mame ca mine care așteaptă un telefon sau o vizită care nu mai vine niciodată.

Mă întreb adesea: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face ceva diferit? Sau e destinul fiecărei mame să rămână la urmă doar cu amintirile?

Voi ce credeți? E vina noastră că am iubit prea mult sau lumea s-a schimbat atât de tare încât nu mai știm cum să fim aproape unii de alții?