„De ce nu ai bani pentru mine?” – Povestea unei familii la răscruce

— De ce nu ai bani pentru mine?
Vocea lui Vlad răsună tăios în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. E sâmbătă dimineață, iar eu toc legume pentru ciorbă, încercând să ignor privirea lui acuzatoare. Are 17 ani, e înalt, cu ochii mei, dar cu o privire pe care nu o recunosc.
— Vlad, ți-am spus că luna asta abia ne-am descurcat cu facturile. Nu pot să-ți dau bani pentru ieșirea aia la mall.
— Toți colegii mei primesc bani de buzunar! Doar eu trebuie să mă fac de râs? Ce fel de mamă ești?
Simt cum îmi tremură mâinile pe cuțit. Mă uit la el și văd un străin. Unde am greșit? Am muncit toată viața să nu le lipsească nimic lui Vlad și surorii lui mai mici, Ana. Am renunțat la visele mele, la carieră, la prieteni. Totul pentru ei.

Soțul meu, Radu, intră în bucătărie cu pași apăsați. Se uită la noi, simte tensiunea din aer.
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic, răspund eu încet. Vlad vrea bani pentru mall.
— Și ce dacă? Toți copiii primesc! intervine Vlad, ridicând tonul.
Radu oftează. Știu că e obosit, lucrează două schimburi la fabrică. Îl văd cum se luptă cu el însuși: să fie tată autoritar sau să cedeze din nou?
— Vlad, nu avem bani acum. Înțelege odată! spune el, dar vocea îi tremură.

Vlad trântește ușa și pleacă. Rămânem eu și Radu, privind în gol.
— Ioana, poate că am greșit undeva…
— Poate că da, Radu. Poate că i-am dat prea mult…

Mă duc în camera Anei. Are 12 ani și desenează pe un caiet vechi. Când mă vede, zâmbește timid.
— Mamă, pot să merg la ziua Mariei? Trebuie să duc și eu ceva cadou…
Îmi vine să plâng. Îi spun că vedem noi ce găsim prin casă. Ana nu protestează niciodată. E copilul care se mulțumește cu puțin. Dar oare e corect?

Seara, după ce copiii se retrag în camerele lor, stau cu Radu la masa din bucătărie.
— Ți-ai dorit să le dai tot ce n-ai avut tu niciodată, îmi spune el încet.
— Da… Dar uite unde am ajuns. Vlad nu știe ce înseamnă să muncești pentru ceva. Crede că i se cuvine totul.
— Poate ar trebui să-l lăsăm să se descurce singur o vreme.
— Și dacă îl pierdem de tot?

Îmi amintesc de tata. El nu mi-a dat niciodată nimic pe gratis. M-a pus să muncesc pentru fiecare leu. Atunci îl uram pentru asta. Acum îl înțeleg.

A doua zi dimineață, Vlad nu coboară la micul dejun. Îi bat la ușă.
— Vlad, hai să vorbim.
— Nu am chef!
Intru oricum. Stă pe pat cu telefonul în mână.
— Vlad, știu că e greu… Dar trebuie să înțelegi că nu putem să-ți dăm mereu bani doar pentru că vrei tu.
— Atunci de ce v-ați mai chinuit să mă faceți? Dacă nu puteți avea grijă de mine ca lumea!
Mă lovește ca un pumn în stomac.
— Vlad, noi te iubim… Dar iubirea nu înseamnă bani.
El râde sarcastic:
— Așa ziceți voi, dar lumea nu funcționează așa!

Plec din cameră cu ochii în lacrimi. În bucătărie, Ana mă îmbrățișează fără să spună nimic.

În zilele următoare, Vlad devine tot mai distant. Nu mai vorbește cu noi decât când are nevoie de ceva. Îl aud vorbind la telefon cu prietenii:
— Ai văzut ce fraieri sunt ai mei? N-au bani nici de-un suc!
Mă doare fiecare cuvânt.

Într-o seară, găsesc pe masa din sufragerie un plic cu bani. E salariul lui Radu. L-a lăsat acolo ca să plătesc facturile. Mă uit la el și simt o furie mocnită: muncim amândoi ca niște sclavi și tot nu reușim să le oferim copiilor ceea ce cred ei că merită.

Îmi sun sora, pe Gabriela.
— Gabi, tu cum te descurci cu ai tăi?
— Greu… Dar am început să-i pun să muncească prin casă pentru bani de buzunar. S-au mai potolit.
Mă gândesc dacă ar funcționa și la noi.

A doua zi îi chem pe Vlad și Ana la masă.
— De azi înainte, cine vrea bani de buzunar trebuie să ajute prin casă: spălat vase, curățenie, cumpărături…
Ana dă din cap aprobator. Vlad explodează:
— Ce prostie e asta? Eu nu sunt servitorul vostru!
Radu intervine:
— Atunci nu primești nimic!
Vlad pleacă trântind ușa.

Trec zilele și atmosfera e tot mai apăsătoare. Ana mă ajută fără să comenteze; Vlad refuză orice sarcină. Într-o zi îl găsesc vorbind cu un coleg:
— M-am gândit să mă angajez la o pizzerie…
Îl privesc surprins:
— Chiar vrei asta?
Ridică din umeri:
— Dacă voi nu-mi dați bani…

După o lună, Vlad vine acasă obosit și transpirat după prima lui tură la pizzerie.
— Mamă… e greu rău! Dar uite, am primit bacșiș!
Îl văd pentru prima dată mândru de el însuși.

Seara stăm toți patru la masă. Radu zâmbește:
— Vezi că poți?
Vlad oftează:
— Da… Dar încă mi se pare nedrept.
Ana râde:
— Viața nu e dreaptă!

Mă uit la copiii mei și mă întreb: oare unde se termină datoria de părinte și unde începe responsabilitatea lor? Oare cât trebuie să dai ca să nu-i pierzi și cât trebuie să refuzi ca să-i crești oameni?

Poate că fiecare familie are propriul răspuns… Dar voi ce ați face în locul meu?