O mamă între două lumi: Lupta mea pentru fiul meu și pentru mine însămi

— Nu ai dreptul să decizi singură, Irina! Ți-am spus de atâtea ori că suntem o familie! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, fiul meu de doisprezece ani, stătea în prag, cu ochii mari, speriați.

Mă uitam la el și simțeam cum mi se rupe sufletul. De când primisem vestea despre moștenirea lăsată de mătușa mea din Bacău — un apartament vechi, dar valoros — totul se schimbase. Radu, soțul meu de șapte ani, părea alt om. Copiii lui din prima căsătorie, Andreea și Paul, veneau tot mai des pe la noi, iar discuțiile despre bani și drepturi nu se mai terminau.

— Irina, nu e corect ca Vlad să primească totul! Și Andreea și Paul sunt copiii mei! Trebuie să fim echitabili! insista Radu, cu o privire tăioasă.

— Dar nu e moștenirea ta! E de la mătușa mea, pentru Vlad! am izbucnit eu, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

În acea clipă, Vlad s-a apropiat încet și mi-a prins mâna. — Mamă, dacă vrei… putem să le dăm și lor ceva… Nu vreau să ne certăm.

M-am prăbușit pe scaun. Cum să-i explic unui copil că uneori trebuie să lupți pentru ceea ce ți se cuvine? Că nu tot ce e „frumos” e și drept? Că familia nu înseamnă mereu liniște și iubire?

În zilele care au urmat, presiunea a crescut. Andreea, cu aerul ei superior de studentă la Drept, îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu uiți că tata are trei copii, nu doar unul.” Paul, mereu tăcut, mă privea acuzator la masă. Radu devenise rece și distant. Parcă nu mai eram soția lui, ci un obstacol în calea planurilor lui.

Am încercat să vorbesc cu el într-o seară târzie, când Vlad dormea. — Radu, te rog… Nu vreau să ne certăm pentru bani. Dar apartamentul e pentru Vlad. Mătușa mea a vrut asta.

— Și eu ce să le spun copiilor mei? Că nu contează? Că tu și Vlad sunteți mai importanți? a răspuns el cu voce joasă.

— Nu e vorba de importanță… E vorba de dreptate. Și de promisiunea pe care i-am făcut mătușii mele.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Andreea: „Dacă nu vrei să fii corectă cu noi, poate ar trebui să te gândești dacă meriți să faci parte din familia asta.” Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă nu cumva eram egoistă.

Într-o sâmbătă după-amiază, Vlad a venit la mine cu ochii roșii: — Mamă, Paul mi-a spus că nu mă vrea aici. Că tu ai stricat familia lor.

Atunci am simțit furia mocnind în mine. Am mers direct la Radu: — Ajunge! Nu pot să-l las pe Vlad să sufere pentru ambițiile voastre! Dacă trebuie să aleg între el și voi… aleg copilul meu!

A urmat o ceartă cumplită. Radu a aruncat cuvinte grele: „Ești egoistă! Nu știi ce înseamnă să fii mamă adevărată!” Am plecat din casă cu Vlad de mână, fără să știu unde vom merge. Am dormit la o prietenă două nopți. În acele zile am simțit pentru prima dată libertatea — dar și frica. Cum voi reuși singură? Cum îl voi proteja pe Vlad?

Am început demersurile pentru a pune apartamentul pe numele lui Vlad. Radu m-a amenințat cu divorțul și cu procese. Andreea mi-a scris că mă va da în judecată pentru „discriminare”. Prietenii comuni au început să mă evite. Mama mea m-a sunat plângând: — Irina, gândește-te bine! O familie unită e mai importantă decât orice apartament!

Dar eu știam că nu mai pot da înapoi. Într-o seară, după ce Vlad a adormit în brațele mele, i-am șoptit: — Orice ar fi, mama va lupta pentru tine.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Radu a acceptat divorțul în cele din urmă. Andreea și Paul nu mi-au mai vorbit niciodată. Am rămas doar eu și Vlad — doi supraviețuitori ai unei familii destrămate de orgolii și bani.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă sacrificiul merită prețul singurătății. Dar când îl văd pe Vlad zâmbind liniștit, știu că am ales corect.

Oare câte mame ar avea curajul să piardă totul pentru copilul lor? Sau poate… câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să-i salvăm pe ceilalți?