Între două lumi: Povestea mea cu Vlad și mama lui

— Nu, Vlad, nu vreau să ne mutăm la mama ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din București. Era a treia oară săptămâna asta când discutam același subiect. Vlad, soțul meu de doar un an, stătea cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Pe masă, telefonul vibra din nou — era mama lui, doamna Stela.

— Dar mama zice că e mai bine pentru noi. Să nu mai plătim chirie, să avem grijă de ea… Știi că e singură de când a murit tata, a murmurat el, aproape șoptit.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Îmi iubeam soțul, dar simțeam că nu mai am loc în viața lui. Totul era despre mama lui: ce gătim, unde mergem în concediu, chiar și ce culoare să alegem pentru draperii. Mă uitam la Vlad și mă întrebam: oare m-am măritat cu el sau cu familia lui?

Înainte de nuntă, Vlad părea alt om. Era atent, cald, îmi făcea surprize mici și mă asculta când aveam nevoie să vorbesc. Dar după ce am spus „da”, parcă s-a schimbat totul. Doamna Stela venea la noi aproape zilnic, aducea mâncare „ca la mama acasă”, dar și sfaturi nesolicitate despre orice: „Nu pune atâta sare în ciorbă”, „Nu lăsa hainele ude pe calorifer”, „Vlad nu suportă lumina aprinsă seara”.

La început am încercat să fiu politicoasă. Îi zâmbeam forțat și îi mulțumeam pentru ajutor. Dar fiecare gest al ei era ca o lovitură subtilă în orgoliul meu. Într-o seară, după ce a plecat, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Simt că nu mai am niciun cuvânt de spus în casa asta!

El a ridicat din umeri:

— Exagerezi. Mama vrea doar să ne ajute.

— Nu mă simt ajutată! Mă simt invadată!

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Au trecut luni. Am început să evit discuțiile cu Vlad despre orice decizie importantă. Oricum răspunsul era mereu același: „Hai să o întrebăm pe mama”. Când am vrut să schimb jobul și să mă mut la o firmă din alt oraș, răspunsul a venit prompt:

— Mama zice că nu e bine să pleci acum. E prea departe.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram parteneri, eram două personaje secundare într-un scenariu scris de altcineva.

Într-o zi, la aniversarea noastră de un an, Vlad a venit acasă cu o cutie mare de prăjituri.

— Mama le-a făcut pentru noi.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam prăjituri. Voiam să fim noi doi, să simt că sunt importantă pentru el.

— Vlad, tu mă iubești pe mine sau pe mama ta?

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. Părea pierdut.

— Nu pot să aleg între voi…

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am început să vorbesc cu prietenele mele — unele râdeau amar: „Așa-s bărbații la noi, tot mama-i sfântă”. Altele îmi spuneau să pun piciorul în prag sau chiar să plec.

Am încercat să discut cu doamna Stela. Am invitat-o la o cafea și i-am spus sincer:

— Simt că nu mai am loc în viața noastră de familie. Aș vrea să ne lăsați să luăm deciziile noastre.

M-a privit lung și mi-a răspuns rece:

— Eu doar vreau binele băiatului meu. Dacă tu nu poți accepta asta…

Am plecat acasă cu sufletul făcut bucăți. Vlad m-a găsit plângând și pentru prima dată a părut că înțelege ceva.

— Ce vrei să fac? a întrebat el încet.

— Vreau să fim o familie noi doi, nu tu și mama ta cu mine pe post de musafir.

A urmat o perioadă grea. Vlad a început să spună „nu” mamei lui din când în când — dar fiecare refuz era urmat de telefoane lungi și lacrimi din partea doamnei Stela. Eu eram prinsă la mijloc între vinovăție și dorința de libertate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am făcut bagajele și am plecat la sora mea din Ploiești. Am stat acolo două săptămâni, timp în care Vlad m-a sunat zilnic. La început nu i-am răspuns. Apoi mi-a trimis un mesaj: „Îmi lipsești. Vreau să încercăm altfel”.

M-am întors acasă cu inima strânsă. Vlad mă aștepta cu flori — nu de la mama lui, ci cumpărate de el. Mi-a promis că va merge la terapie ca să învețe să pună limite între noi și familia lui.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Încercăm în fiecare zi să ne regăsim ca parteneri egali. Dar încă mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”?

Poate că nu există rețete perfecte pentru fericire, dar cred că merităm toate să fim ascultate și respectate în propria noastră viață. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?