Telefonul care mi-a schimbat viața: Povestea unei iertări imposibile

— Alo? Bună ziua, aici Ambulanța. Numărul dumneavoastră a fost trecut ca persoană de contact în caz de urgență. Este vorba despre domnul Domașcu Ionel.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să respir. Numele ăsta… Ionel Domașcu. Tatăl meu. Omul pe care nu l-am mai văzut de doisprezece ani, de când a plecat fără să privească în urmă, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm singure într-un apartament rece din cartierul Militari.

— Cine? am întrebat, aproape șoptind.

— Ionel Domașcu. A leșinat pe stradă, era conștient când a dat numărul dumneavoastră. Puteți veni la Spitalul Universitar?

Am închis ochii. Mâinile îmi tremurau. Mama era la muncă, nu avea rost să o sun încă. M-am uitat la ceas: 14:37. Într-o oră trebuia să fiu la birou pentru ședința cu șeful meu, domnul Petrescu, care nu suporta întârzierile. Dar cum să nu mă duc? Cum să mă duc?

Am ajuns la spital cu inima cât un purice. Holurile miroseau a dezinfectant și a teamă. La camera de gardă, o asistentă blondă m-a întrebat:

— Sunteți fiica domnului Domașcu?

Am dat din cap, incapabilă să rostesc „da”. M-a condus într-un salon mic, unde l-am văzut pentru prima dată după atâția ani. Era palid, slăbit, cu ochii înfundați în orbite. Nu mai era bărbatul puternic din amintirile mele, ci un bătrân speriat.

— Ana… a șoptit el, abia auzit.

M-am oprit în ușă. Nu știam dacă să plâng sau să țip.

— Ce vrei? am întrebat, cu vocea tăioasă.

A oftat adânc.

— N-am pe nimeni altcineva…

M-am așezat pe scaunul de lângă pat, dar am păstrat distanța. Îmi aminteam prea bine serile când mama plângea în bucătărie, iar eu încercam să nu aud cum se ceartă la telefon cu el pentru pensia alimentară care nu venea niciodată. Îmi aminteam cum mă uitam la ceilalți copii din bloc care mergeau cu tații lor la fotbal sau la pescuit și mă întrebam ce am făcut eu greșit.

— De ce ai plecat? am izbucnit, fără să pot controla furia care mocnea în mine de ani de zile.

A tăcut mult timp. S-a uitat pe geam, apoi la mine.

— Am fost un laș, Ana. Am crezut că dacă plec, o să vă fie mai bine fără mine.

— Ne-a fost groaznic! am ridicat vocea. Mama s-a îmbolnăvit de inimă de supărare! Eu am crescut singură! Știi cât de greu mi-a fost?

A început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

— Îmi pare rău… Nu pot schimba nimic acum…

Am simțit că mă sufoc. Voiam să fug, dar ceva m-a ținut pe loc. Poate nevoia de a auzi acele cuvinte pe care le așteptasem toată adolescența.

— De ce m-ai trecut ca persoană de contact? am întrebat printre dinți.

— Pentru că tu ești tot ce am… N-am pe nimeni altcineva… Nici frate-tău nu mai vorbește cu mine…

M-am ridicat brusc.

— Nu sunt aici ca să te iert! Sunt aici pentru că nu pot fi altfel decât m-ai crescut: responsabilă!

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. O asistentă m-a privit cu milă și mi-a întins un pahar cu apă.

— E greu cu părinții… mi-a spus ea încet.

În zilele următoare am făcut naveta între spital și serviciu. Mama nu voia să audă de el:

— Să-l lase Dumnezeu cum ne-a lăsat și el pe noi! Nu te duce, Ana! Nu merită!

Dar eu nu puteam dormi noaptea gândindu-mă la el singur în salonul acela rece. Îi duceam haine curate, îi aduceam supă caldă, îi citeam scrisorile de la Casa de Pensii pe care nu le înțelegea.

Într-o seară, când i-am dus o carte de poezii de Nichita Stănescu, m-a prins de mână:

— Ana… Poți să mă ierți?

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu… Poate într-o zi… Dar nu azi.

A zâmbit trist și a dat din cap.

Când l-au externat, nu avea unde să meargă. Fratele meu, Cătălin, locuia la Cluj și refuza orice contact cu el. Mama nici nu voia să audă să-l primească înapoi.

Am stat nopți întregi gândindu-mă ce e corect să fac. Să-l las pe stradă? Să-l iau la mine? Să-l ajut doar financiar?

Într-un final i-am găsit un loc într-un azil decent din apropiere. Mergeam să-l vizitez o dată pe săptămână. Vorbeam despre orice altceva decât despre trecut. Uneori îl prindeam privind pe fereastră cu ochii umezi.

Într-o duminică, înainte să plec, mi-a spus:

— Mulțumesc că nu m-ai lăsat singur… E mai mult decât meritam.

Am plecat plângând spre casă. În tramvai mă uitam la oamenii din jur și mă întrebam: oare câți dintre ei poartă răni ascunse ca ale mele? Câți au puterea să ierte?

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că adevărata putere stă în a încerca să mergi mai departe chiar și atunci când sufletul îți spune „nu”.

Oare cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?