„Mama mi-a spus: ori ea, ori eu” – Povestea destrămării familiei mele din cauza prăpastiei dintre generații

— Radu, nu mai pot! Ori ea, ori eu! — vocea mamei mele, Ileana, a răsunat ca un tunet în sufrageria casei noastre vechi din Pitești. Era seară, iar lumina slabă a lămpii tremura pe chipul ei încruntat. În spatele meu, Irina, soția mea, își strângea pumnii, încercând să-și țină lacrimile în frâu. M-am uitat la amândouă și am simțit cum stomacul mi se strânge într-un nod dureros. Aveam 38 de ani și nu credeam că voi ajunge vreodată să fiu pus să aleg între cele două femei care îmi definesc viața.

Totul a început cu ani în urmă, când tata a murit și mama a rămas singură în casa mare, plină de amintiri și umbre. Eu și Irina ne-am mutat la ea, împreună cu fetița noastră, Mara, ca să nu fie singură și să putem economisi pentru un apartament al nostru. La început, totul părea firesc: mama gătea pentru toți, Irina o ajuta la curățenie, iar Mara alerga prin curte sub privirile lor blânde. Dar încet-încet, fisurile au început să apară.

— Nu-i da copilului atâta ciocolată! — îi spunea mama Irinei, cu voce tăioasă.
— E doar o bucățică, Ileana. Nu-i face rău — răspundea Irina, încercând să zâmbească.

La început erau doar mici înțepături: cum se spală vasele, cât de des se schimbă lenjeria de pat, dacă e bine ca Mara să meargă la afterschool sau nu. Mama trăia după reguli vechi, cu obiceiuri moștenite de la bunica: „Femeia trebuie să fie gospodină, să aibă grijă de casă și de bărbat.” Irina însă era altfel: lucra la bancă, venea obosită acasă și voia să împartă responsabilitățile. Pentru mama asta era de neconceput.

— Pe vremea mea, nu stătea bărbatul cu copilul! — ofta mama într-o seară când mă jucam cu Mara pe covor.
— Pe vremea ta nu existau atâtea griji și stres — i-a răspuns Irina, cu voce joasă.

Tensiunile au crescut odată cu trecerea anilor. Orice discuție banală se transforma într-o ceartă mocnită. Mama se simțea dată la o parte, Irina se simțea judecată la fiecare pas. Eu eram prins la mijloc, încercând să împac pe toată lumea și sfârșind mereu epuizat și vinovat.

Într-o duminică dimineață, când Mara a venit plângând că bunica i-a spus că „mama ei nu știe să fie mamă”, am simțit că ceva s-a rupt definitiv. Am tras-o pe mama deoparte:

— Mamă, te rog… Nu mai spune lucruri din astea Mariei. O rănești pe Irina și pe Mara.
— Dar eu ce să fac? Voi nu mă mai ascultați deloc! Parcă nici nu mai sunt mama ta…

În acea seară Irina mi-a spus cu ochii roșii:
— Radu, nu mai pot. Ori găsim o soluție, ori plecăm. Nu vreau ca Mara să crească într-o casă plină de ceartă.

Am încercat să vorbesc cu mama. Am încercat să-i explic că vrem doar liniște și respect reciproc. Dar ea s-a închis în durerea ei:
— Eu v-am crescut singură după ce-a murit taică-tu! Am muncit ca o sclavă pentru tine! Și-acum mă dați la o parte pentru o femeie care nici măcar nu știe să facă o ciorbă ca lumea?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca un strigoi. Am privit pozele vechi cu tata zâmbind lângă mama, cu mine copil ținându-mă de fusta ei. Am simțit furie, vinovăție și neputință. Cum poți să alegi între femeia care ți-a dat viață și femeia care ți-a dat un copil?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie, făcând cafeaua. M-a privit lung:
— Radu… Ori ea, ori eu. Nu mai pot trăi așa.

Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am gândit la toate familiile din România care trăiesc așa: trei generații sub același acoperiș, fiecare cu durerile și orgoliile ei. M-am gândit la tata și la cât de mult ar fi vrut el să fim uniți.

În cele din urmă am ales: am plecat împreună cu Irina și Mara într-un apartament micuț cu chirie. Mama a rămas singură în casa mare și goală. Primele luni au fost cumplite: nu vorbeam decât rar la telefon, iar fiecare conversație era plină de reproșuri tăcute.

Mara mă întreba des:
— Tati, de ce nu mai mergem la bunica?
Nu știam ce să-i răspund fără să mint sau să rănesc.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am început să vorbesc din nou cu mama. Am dus-o la doctor când s-a îmbolnăvit, am mers împreună la cimitir la tata. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Irina încă simte că nu va fi niciodată acceptată complet. Mara a crescut și întreabă tot mai rar de casa veche.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă puteam face altfel. Poate că prăpastia dintre generații e prea adâncă uneori ca să poată fi trecută doar cu iubire și răbdare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate repara vreodată o familie ruptă de orgolii și neînțelegeri? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?