Când trecutul nu te lasă să respiri: Povestea unei mame între iertare și adevăr

— Nu pot să cred că mă suni la ora asta, mama! Ce s-a întâmplat?
Vocea Ilincăi răsuna în liniștea grea a apartamentului meu din cartierul Titan. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea cu furie în geamuri.
— Ilinca, trebuie să vii acasă. Acum.
Am simțit cum mi se strânge inima. Telefonul sunase cu doar câteva minute înainte. O voce străină, rece, mi-a spus că Radu, fostul meu soț, a ajuns la spital după un accident vascular. Eu eram trecută ca persoană de contact. Eu, cea care nu-l mai văzusem de șapte ani.

Ilinca a intrat val-vârtej pe ușă, cu ochii mari și speriați.
— Ce s-a întâmplat? Cine a murit?
— Nu a murit nimeni… încă. E vorba despre tatăl tău.
Am văzut cum chipul ei se schimbă. O amintire veche, o rană pe care am încercat să o ascundem amândouă sub covorul tăcerii.

— De ce te-au sunat pe tine? De ce nu pe cineva din familia lui?
— Pentru că nu mai are pe nimeni. Și pentru că… eu am rămas singura lui legătură cu lumea asta.
Ilinca s-a așezat pe canapea, tremurând.
— Trebuie să mergem la spital?
— Da. Trebuie să mergem.

Drumul până la Spitalul Universitar a fost o tăcere apăsătoare. Fiecare semafor roșu era o ocazie pentru gândurile mele să mă atace: de ce am fugit atunci? De ce nu am spus niciodată adevărul Ilincăi despre ce s-a întâmplat cu adevărat între mine și Radu?

Când am intrat în salon, l-am găsit pe Radu întins pe pat, palid și slab, cu privirea pierdută în tavan. Pentru o clipă, am simțit milă. Dar apoi mi-am amintit serile lungi în care plângeam în baie, cu Ilinca ascultând din camera ei certurile noastre.

— Bună, Radu, am spus încet.
El a întors capul spre mine cu un zâmbet slab.
— Nu credeam că o să mai vii vreodată.
Ilinca s-a apropiat încet de pat.
— Tată…
Radu a început să plângă. Lacrimile lui erau reale, dar eu nu puteam uita niciodată cum plângeam și eu când el ridica vocea sau când dispărea zile întregi fără explicații.

După ce am ieșit din salon, Ilinca m-a privit direct în ochi.
— Mama, vreau să-mi spui tot. Acum. Nu mai sunt copil.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să-i povestesc despre începuturile noastre frumoase, despre cum Radu era fermecător și visător, dar și despre cum visurile lui s-au transformat în frustrări și alcool. Despre cum m-am trezit într-o zi că nu-l mai recunosc pe omul de lângă mine și despre cum am decis să fug pentru binele nostru.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce ai lăsat să cred că el ne-a părăsit?
— Pentru că voiam să te protejez. Pentru că mi-era rușine. Pentru că speram că vei uita.
Ilinca a început să plângă. Am îmbrățișat-o strâns, simțind că toate zidurile dintre noi se prăbușesc.

În zilele următoare, am mers împreună la spital aproape zilnic. Radu era tot mai slab, dar parcă voia să spună ceva important.
Într-o după-amiază ploioasă, m-a rugat să rămân singură cu el.
— Ana… știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să-ți spun ceva: tot ce-am făcut rău… n-am știut cum altfel să trăiesc. Am fost slab. Îmi pare rău pentru tot.
L-am privit lung. În ochii lui nu mai era omul care mă speria odinioară, ci un bărbat bătrân și frânt.

— Poate că nu pot uita, dar pot încerca să te iert, i-am spus încet.

După moartea lui Radu, Ilinca m-a întrebat:
— Crezi că putem fi vreodată libere de trecut?
Am zâmbit trist:
— Poate că nu vom uita niciodată totul, dar putem învăța să trăim cu ceea ce suntem și cu ceea ce am ales.

Acum, când privesc înapoi la acea noapte ploioasă care mi-a schimbat viața, mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne apasă sufletul? Oare cât de mult ne putem ierta pe noi înșine pentru alegerile făcute din frică sau din dragoste?