Alungată după vestea sarcinii, părinții mei mi-au cerut ajutor după un deceniu

— Cum ai putut să faci asta, Irina? Ai distrus tot ce am construit pentru tine! vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de lacrimi. Tata stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. Aveam doar 17 ani și două linii roz pe un test de sarcină care îmi schimbaseră viața pentru totdeauna.

— Nu pot să cred că ai fost atât de iresponsabilă! Ai dezamăgit familia, ai dezamăgit pe toată lumea! a continuat el, fără să mă privească în ochi.

Am încercat să le spun că Vlad mă iubește și că nu sunt singură, dar cuvintele mele s-au pierdut în valul de reproșuri. În acea seară, mama mi-a făcut bagajul și mi-a spus să plec. Am ieșit pe ușă cu o geantă veche și inima frântă. Vlad m-a așteptat la colțul străzii, cu ochii roșii de plâns.

— O să fie bine, Irina. O să ne descurcăm, mi-a spus el, strângându-mă în brațe.

Am locuit câteva luni într-o garsonieră închiriată la marginea Bucureștiului. Am lucrat la o patiserie, iar Vlad făcea livrări cu bicicleta. Fiecare zi era o luptă: bani puțini, oboseală, frică de viitor. Când s-a născut Ana-Maria, am simțit pentru prima dată că viața are sens, chiar dacă eram singuri.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul la seral, iar Vlad a început să lucreze ca electrician. Ne-am mutat într-un apartament micuț, dar era al nostru. Ana-Maria creștea frumos și ne umplea casa de râsete. Dar rana din sufletul meu nu se vindeca: părinții mei nu m-au sunat niciodată, nu au întrebat de nepoata lor, nu au venit la botez.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, când Ana-Maria avea aproape zece ani, am auzit soneria. M-am uitat pe vizor și am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare: mama și tata stăteau în fața ușii, îmbătrâniți și obosiți.

— Irina… putem intra? vocea mamei era stinsă, aproape rugătoare.

I-am poftit în sufrageria noastră modestă. Ana-Maria s-a ascuns după mine, curioasă și speriată.

— Avem nevoie de ajutorul tău… Tata a rămas fără serviciu, iar eu sunt bolnavă. Nu mai avem pe nimeni… a spus mama, evitând să mă privească.

Am simțit furia clocotind în mine. Unde erau când aveam nevoie de ei? Unde erau când plângeam nopți întregi de dor și frică? Dar privind-o pe Ana-Maria, am știut că nu pot lăsa ura să-mi conducă viața.

— Vreți să o cunoașteți pe Ana-Maria? am întrebat încet.

Mama a început să plângă. Tata a oftat adânc și a dat din cap. Fetița mea s-a apropiat timid:

— Bunica? Bunicule?

În acea clipă am simțit cum zidurile dintre noi încep să se crape. Le-am oferit o cană cu ceai și le-am ascultat povestea: tata fusese concediat după restructurări la fabrică, mama fusese diagnosticată cu diabet și nu mai avea bani pentru tratament. Casa lor urma să fie executată silit.

Vlad a venit acasă și i-am privit cum se salută stânjeniți. El nu le-a reproșat nimic; doar a întrebat dacă au nevoie de ceva de mâncare.

Seara aceea a fost începutul unui drum greu spre iertare. Nu am uitat niciodată durerea din adolescență, dar am ales să nu o transmit mai departe copilului meu. Le-am oferit un colț din casa noastră până și-au găsit un rost. Au început să o cunoască pe Ana-Maria: mergeau împreună în parc, îi citeau povești, îi aduceau bomboane.

Dar nu totul a fost simplu. Vlad era adesea tăcut; simțeam că îl doare să-i vadă sub același acoperiș cu noi. Într-o seară l-am găsit pe balcon, privind orașul luminat:

— Crezi că merită? m-a întrebat el încet.

— Nu știu dacă merită ei… dar cred că merităm noi liniște. Și Ana-Maria merită să știe ce e familia.

Au urmat luni de tensiuni mocnite: tata era mereu irascibil, mama se simțea inutilă și încerca să compenseze cu gesturi mici. Eu oscilam între furie și compasiune. Într-o zi Ana-Maria m-a întrebat:

— De ce nu ai vorbit cu bunica atâția ani?

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp și i-am spus adevărul: uneori oamenii greșesc foarte tare, dar uneori trebuie să găsim puterea să-i iertăm pentru a merge mai departe.

După un an, părinții mei au reușit să se pună pe picioare: tata a găsit un job la un atelier auto, mama s-a înscris la un program social pentru bolnavii cronici. Au plecat din casa noastră cu promisiunea că nu vor mai rupe niciodată legătura.

Acum mă uit la Ana-Maria cum desenează la masa din bucătărie și mă întreb: oare iertarea ne face mai puternici sau doar ne ajută să supraviețuim? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?