După divorț am rămas fără nimic, dar am început să construiesc o casă nouă și să-mi refac viața, deși mă tem că noul meu iubit nu e sincer cu mine

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Mihai răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și resturile de ciorbă rece. Era a treia oară în săptămâna aceea când ridica tonul. M-am uitat la el cu ochii înroșiți de plâns, încercând să găsesc în privirea lui băiatul blând pe care îl cunoscusem în liceu. Dar nu mai era acolo. În locul lui stătea un străin, cu obrajii brăzdați de nervi și cuvinte grele.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate după ce am pierdut sarcina, poate după ce el a început să stea tot mai mult la muncă, iar eu să mă simt tot mai singură. Poate după ce am început să ne reproșăm orice: că nu avem bani, că nu avem copii, că nu mai suntem fericiți. Ultimii trei ani au fost un coșmar pe care nu l-aș dori nimănui.

Când a venit ziua divorțului, am simțit că mi se rupe sufletul. Am ieșit din tribunal cu hârtiile în mână și cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mihai nici măcar nu s-a uitat la mine. A plecat direct la mașină, unde îl aștepta mama lui, care niciodată nu m-a suportat. „Ți-am zis eu că nu e de tine”, îi șoptea ea mereu, iar acum avea satisfacția scrisă pe față.

Am pierdut totul: casa pe care o cumpărasem împreună, mobila la care muncisem ani de zile, chiar și pisica noastră, Tigrilă. Am rămas doar cu hainele dintr-o valiză și cu o datorie la bancă pe care nu știam cum o voi plăti. M-am mutat la sora mea, Irina, într-o garsonieră micuță din Militari. Ea m-a primit cu brațele deschise, dar știam că îi e greu și ei: are doi copii mici și un soț mereu plecat în delegații.

— Sorina, trebuie să te aduni! — mi-a spus Irina într-o seară, când mă găsise plângând pe balcon. — Nu poți să stai așa la nesfârșit. Trebuie să-ți faci un plan.

Avea dreptate. A doua zi m-am dus la bancă și am vorbit cu consiliera de credite. Am reușit să obțin o refinanțare și mi-am găsit un job nou ca secretară la o firmă de construcții. Nu era visul meu, dar era un început. În fiecare zi mă trezeam la 6 dimineața, luam metroul aglomerat și mă rugam să nu cedez nervos.

După câteva luni, șeful meu, domnul Popescu, mi-a propus să mă ocup de un proiect special: construcția unei case pentru o familie tânără. Am simțit cum mi se aprinde o scânteie în suflet. Mereu visasem la o casă a mea, unde să simt că aparțin cu adevărat.

— De ce nu-ți faci tu una? — m-a întrebat într-o zi colega mea, Camelia.

M-am uitat la ea ca la o nebună. — Cu ce bani? Abia am din ce trăi!

— Poate găsești un teren ieftin undeva lângă București. Și faci totul încet-încet. Ai văzut câte femei singure reușesc?

Seara aceea am petrecut-o căutând anunțuri pe OLX și pe grupurile de Facebook. După două luni de căutări și vizionări dezamăgitoare, am găsit un teren mic în comuna Ciorogârla. Era aproape de oraș și destul de ieftin pentru cât puteam eu să-mi permit.

Am semnat actele cu mâinile tremurânde și am început să visez din nou: la o casă mică, albă, cu o grădină plină de flori și un leagăn sub nucul bătrân din spate.

În timp ce alergam între muncă și șantier, l-am cunoscut pe Vlad. Era inginer constructor la firma noastră, cu ochi verzi și zâmbet cald. M-a ajutat mult cu proiectul casei mele: mi-a explicat ce materiale să aleg, cum să negociez cu muncitorii și chiar m-a ajutat să car saci de ciment într-o sâmbătă ploioasă.

— Sorina, tu chiar vrei să faci asta singură? — m-a întrebat el într-o zi, când stăteam pe fundația casei mele încă neterminate.

— Nu am de ales — i-am răspuns sincer. — Dacă nu mă descurc singură acum, n-o să mă mai ridic niciodată.

Vlad a început să vină tot mai des pe șantierul meu. Îmi aducea cafea fierbinte dimineața și mă făcea să râd când simțeam că nu mai pot. Încet-încet, am început să-l las să intre în viața mea. Mi-era frică să iubesc din nou, dar el părea atât de sincer…

Totuși, ceva nu-mi dădea pace. Vlad primea des telefoane ciudate și uneori dispărea fără explicații. Într-o seară l-am văzut vorbind aprins la telefon în fața casei mele neterminate.

— Cine era? — l-am întrebat când a intrat înapoi.

— Un prieten… probleme la muncă — a spus el evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul de teamă. Oare mă minte? Oare are pe altcineva? Sau poate are datorii? După tot ce am pățit cu Mihai, nu mai suportam gândul că cineva ar putea să mă trădeze din nou.

Într-o zi am găsit în buzunarul gecii lui Vlad o chitanță de la un hotel din Ploiești. Când l-am întrebat despre ea, s-a înroșit la față:

— Am avut o lucrare acolo… n-am vrut să te îngrijorez.

Dar ceva din vocea lui nu suna sincer. Seara aceea n-am dormit deloc. M-am gândit dacă nu cumva greșesc eu, dacă nu cumva frica mea mă face să văd fantome peste tot.

Casa mea prindea contur: pereții erau ridicați, acoperișul pus. Dar sufletul meu era încă plin de îndoieli.

Irina m-a vizitat într-o duminică:

— Sorina, ai grijă de tine! Nu te grăbi! Vlad pare ok, dar tu trebuie să fii sigură că e omul potrivit pentru tine.

M-am uitat la casa mea aproape gata și am simțit un nod în gât. Oare chiar pot începe din nou? Oare pot avea încredere? Sau voi rămâne mereu prizoniera trecutului?

Acum stau pe terasa casei mele noi și ascult vântul printre crengile nucului bătrân. Vlad vine spre mine cu două cești de cafea și zâmbește larg.

Dar undeva în adâncul sufletului meu încă mă întreb: „Oare pot avea din nou încredere? Sau trecutul va sta mereu între mine și fericire?”

Voi ce ați face în locul meu? Ați risca din nou sau ați ridica ziduri în jurul inimii voastre?