Între Dorință și Renunțare: Povestea Alexandrei

— Nu mai vreau să aud despre asta, Alexandra! Nu mai sunt la vârsta la care să schimb scutece, să stau nopți nedormite sau să alerg după un copil mic prin casă! vocea lui Nicolae răsună tăios în bucătăria noastră, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, la ridurile adânci din jurul ochilor, la părul grizonat și la mâinile care tremură ușor când își strânge cana. Îl iubesc, dar simt cum între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l pot trece.

Am 36 de ani. Am visat mereu la o familie mare, la râsete de copii care să umple casa. L-am cunoscut pe Nicolae acum șapte ani, când încă mai credeam că viața are timp pentru toate. El avea deja doi copii mari: Vlad, 22 de ani, student la Cluj, și Irina, 17 ani, rebelă și distantă, care vine la noi doar de sărbători. Știam că trecutul lui e complicat — două divorțuri, multe regrete — dar am crezut că dragostea noastră va fi altfel.

— Alexandra, te rog… Nu mai insista. Am făcut deja greșeala asta de două ori. Nu vreau să repet povestea. Nu vreau să te las singură cu un copil dacă mie mi se întâmplă ceva. Ai văzut ce s-a întâmplat cu tata…

Îmi amintesc perfect ziua în care mi-a spus prima dată că nu-și dorește alți copii. Eram la Sinaia, într-o cabană mică, cu zăpada scârțâind sub pași. Atunci am râs și i-am spus că avem timp să ne răzgândim. Dar anii au trecut și fiecare discuție pe tema asta s-a transformat într-o ceartă mocnită sau într-o tăcere apăsătoare.

Mama îmi spune mereu:
— Fata mea, nu-ți sacrifica fericirea pentru nimeni! Dacă simți că vrei un copil, fă tot ce poți! Timpul nu iartă pe nimeni.

Dar tata e mai pragmatic:
— Alexandra, gândește-te bine. Un copil nu rezolvă problemele dintr-o căsnicie. Și nici nu e corect față de el să vină pe lume într-o familie dezbinată.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul în universurile lor pline de copii mici și griji domestice. Grupul nostru de WhatsApp e plin de poze cu bebeluși, aniversări și discuții despre grădinițe. Eu răspund rar. Mă simt tot mai străină.

Într-o seară, după o altă ceartă cu Nicolae, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Am plâns în tăcere, fără să știe nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând un bărbat cu atâta bagaj emoțional. Dacă nu cumva am sperat prea mult că dragostea poate vindeca totul.

Irina a venit la noi de Paște anul acesta. A stat la masă cu ochii în telefon, răspunzând monosilabic la orice întrebare. După masă, am încercat să vorbesc cu ea.
— Irina, ți-ar plăcea să ai un frate sau o soră mai mică?
M-a privit lung, apoi a ridicat din umeri:
— Nu cred că ar conta prea mult… Oricum nu stau aici.

Am simțit un gol în stomac. Nici măcar copiii lui nu mai vor să fie parte din viața noastră.

Într-o zi, am mers la medicul ginecolog pentru controlul anual. Mi-a spus direct:
— Dacă vrei un copil, trebuie să te grăbești. Rezerva ovariană scade rapid după 35 de ani.

Am ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi și cu o furie mocnită împotriva lui Nicolae. De ce nu vede? De ce nu înțelege că pentru mine maternitatea nu e doar o dorință trecătoare? E ceva ce simt în fiecare fibră a corpului meu.

Într-o noapte târzie, după ce ne-am certat iar pe tema asta, Nicolae a adormit pe canapea. M-am uitat la el — omul pe care îl iubesc și pe care îl urăsc uneori pentru încăpățânarea lui. M-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să plec. Să-mi caut fericirea în altă parte.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbim calm.
— Nicolae, eu nu pot trăi cu gândul că n-am încercat totul pentru visul meu. Dacă tu nu vrei copilul ăsta… poate că ar trebui să ne gândim serios dacă mai are sens să continuăm.
El a tăcut mult timp, apoi a spus încet:
— Alexandra… mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd dacă facem asta și mi-e frică să nu te pierd dacă nu facem. Dar eu nu pot… Nu mai pot.

Am plecat la serviciu cu inima frântă. La birou, colega mea Simona m-a întrebat dacă sunt bine.
— Nu prea… Simt că viața mea se destramă încet-încet.
Ea m-a strâns în brațe:
— Fii sinceră cu tine însăți. Ce vrei tu cu adevărat? Poate răspunsul e acolo unde nici nu te aștepți.

Seara m-am uitat lung în oglindă. Am văzut o femeie obosită, dar încă frumoasă, încă plină de speranță și dorință. O femeie care trebuie să aleagă între iubirea pentru un bărbat și iubirea pentru un copil nenăscut.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți fără să ne pierdem de tot?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar știu sigur că orice aș alege, o parte din mine va rămâne mereu între dorință și renunțare.

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult merită sacrificată dragostea pentru visurile personale?