Ușa care s-a închis: Povestea mea după 30 de ani de căsnicie

— Mariana, nu mai pot. Nu mai vreau.

Cuvintele lui Viorel au căzut ca o ghilotină peste liniștea serii. Stătea în pragul ușii, cu paltonul pe braț și privirea pierdută undeva departe, dincolo de mine, dincolo de tot ce am construit împreună. Am simțit cum mi se taie respirația, cum pereții apartamentului nostru mic din Drumul Taberei se strâng în jurul meu ca niște brațe reci.

— Ce vrei să spui? am șoptit, de parcă dacă vorbeam încet, realitatea nu s-ar fi întâmplat.

— Plec. Nu mai pot trăi așa. Îmi pare rău, Mariana.

Apoi a închis ușa încet, fără să trântească, fără să se uite înapoi. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu mâinile atârnând neputincioase pe lângă corp. Nici măcar nu am plâns atunci. Am rămas doar cu ecoul pașilor lui pe hol și cu o liniște care mi-a spart timpanele.

Au trecut trei zile până să pot suna pe cineva. Irina, fiica noastră, era la Cluj, la facultate. Nu voiam să o sperii, dar nici nu puteam să ascund adevărul.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce ai vocea asta? — m-a întrebat ea imediat ce a răspuns la telefon.

— Tata… a plecat. Nu știu dacă se mai întoarce.

A urmat o tăcere grea. Irina a început să plângă și să mă întrebe de ce, dar nici eu nu știam răspunsul. Poate că ar fi trebuit să văd semnele: serile tot mai lungi la serviciu, tăcerile dintre noi la cină, privirile pierdute spre fereastră. Dar după 30 de ani împreună, cine se mai gândește că totul se poate termina atât de simplu?

În zilele care au urmat, am început să mă prăbușesc încet. Mă trezeam dimineața și întindeam mâna spre partea lui de pat, doar ca să găsesc cearșaful rece. Mă uitam la cana lui preferată pe raft și mă întrebam dacă să o arunc sau să o păstrez. Prietenele mă sunau și încercau să mă scoată din casă:

— Hai la o cafea, Mariana! Nu poți sta așa!

Dar eu nu voiam să ies. Mi se părea că toată lumea știe ce s-a întâmplat cu mine, că toți mă privesc cu milă sau curiozitate. Mama mea m-a certat:

— Of, fată dragă! Bărbații sunt slabi! Tu trebuie să fii tare pentru Irina!

Dar eu nu mă simțeam tare deloc. Mă simțeam ca o umbră care bântuie printr-un apartament plin de amintiri: poze de la nuntă pe perete, bilețele vechi lipite pe frigider, mirosul lui Viorel impregnat în perne.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu un mesaj:

„Viorel, de ce? Ce s-a întâmplat cu noi?”

Mi-a răspuns după două zile:

„Nu e vina ta. Sunt eu. M-am sufocat. Am nevoie de altceva.”

Altceva? După 30 de ani? Cum poate cineva să arunce totul la gunoi pentru un „altceva” nedefinit?

Am început să caut răspunsuri în trecut: certurile noastre despre bani, despre Irina, despre vacanțele ratate sau despre faptul că nu mai făceam dragoste decât rar și fără pasiune. Poate că ne-am pierdut pe drum și niciunul nu a avut curajul să spună adevărul până acum.

Irina a venit acasă într-un weekend. A găsit-o pe mama plângând în bucătărie și pe mine uitându-mă în gol la televizor.

— Mamă, trebuie să mergi mai departe! Tata nu merită lacrimile tale!

Dar cum să mergi mai departe când fiecare colț al casei îți amintește de omul pe care l-ai iubit? Când fiecare sunet din bloc te face să tresari sperând că s-a întors?

Au trecut luni până am reușit să ies din casă fără frică. Am început să merg la terapie la insistențele Irinei. Doamna psiholog, doamna Rusu, m-a ascultat fără să mă judece.

— Mariana, cine ești tu fără Viorel?

Nu știam să răspund. Toată viața mea fusese definită prin „noi”. Eu eram soția lui Viorel, mama Irinei, femeia care gătea sarmale duminica și spăla rufe noaptea ca să fie totul gata pentru luni dimineață.

Am început să scriu într-un jurnal. Să-mi pun întrebări despre ce-mi place mie cu adevărat: îmi place să citesc romane polițiste, îmi place să merg la teatru (deși Viorel nu suporta), îmi place să dansez (deși n-am mai făcut-o din tinerețe).

Într-o zi am întâlnit-o pe vecina de la trei, doamna Stanciu:

— Mariana dragă, hai cu mine la clubul de carte! Ne întâlnim vinerea la bibliotecă.

Am acceptat timid și acolo am cunoscut alte femei ca mine: Maria fusese părăsită după 25 de ani de căsnicie; Lidia era văduvă; Camelia divorțase după ce soțul ei plecase în Italia și nu se mai întorsese niciodată.

Am început să râd din nou. Să simt că viața nu s-a terminat odată cu plecarea lui Viorel. Am început chiar să cochetez cu ideea unei excursii singură la mare — ceva ce nu mi-am permis niciodată.

Irina mi-a spus într-o zi:

— Mamă, sunt mândră de tine! Ai renăscut!

Poate că nu sunt încă întreagă. Poate că încă mă doare când aud cheia în ușă și sper pentru o clipă că e el. Dar am învățat că viața merge înainte chiar și când crezi că s-a sfârșit.

Mă întreb uneori: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce ni se dărâmă lumea? Poate că nu există răspunsuri simple — dar știu sigur că fiecare zi e o nouă șansă.