Un Cadou Fură Inima Familiei: Povestea Unei Trădări între Surori

— Cum adică „ți l-a dat mama cadou”? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de rude. Irina, sora mea mai mică, zâmbea larg, ținând în mână dispozitivul de monitorizare a sănătății pe care îl cumpărasem cu greu pentru mama. Era ziua de naștere a mamei, iar eu petrecusem săptămâni întregi căutând ceva care să-i ofere siguranță, știind cât de fragile îi sunt zilele din cauza hipertensiunii și a inimii slăbite.

Irina se întoarse spre mine cu o privire inocentă, dar ochii îi sclipeau de satisfacție. — Ce vrei să spui? Mama mi l-a dat, nu? spuse ea, aruncând o privire complice către verișoara noastră, Laura.

Mama stătea pe canapea, cu mâinile împreunate în poală. Părea mică și obosită, iar ochii îi fugeau de la mine la Irina, evitând să spună ceva. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina reușea să o manipuleze pe mama sau să întoarcă lucrurile în favoarea ei. Dar acum era vorba despre sănătatea mamei, nu despre o rochie sau o pereche de pantofi.

— Mama, tu i-ai dat dispozitivul? am întrebat încet, sperând la un moment de sinceritate.

Ea a oftat adânc. — Nu vreau ceartă… Irina a spus că are nevoie și ea, că merge mult cu trenul la facultate și îi e frică să nu i se facă rău… Am vrut doar să fie liniște.

Am simțit cum furia și neputința mă sufocau. Nu era prima dată când mama ceda în fața Irinei. De când eram mici, Irina știa să obțină ce vrea: plângea, amenința că nu mai vorbește cu nimeni sau se închidea în cameră zile întregi. Tata nu mai era de mult cu noi; plecase când eu aveam 14 ani și Irina 10. De atunci, mama făcuse tot posibilul să ne țină împreună, dar sacrificase mereu adevărul pentru pace.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Laura m-a urmat.

— Nu te supăra, Ana… Știi cum e Irina. Mereu a fost răsfățată.

— Dar nu e corect! Nu e doar un moft! Mama are nevoie de el! Dacă i se face rău?

Laura a dat din umeri. — Poate ar trebui să vorbești serios cu mama. Să-i explici cât de important e.

Am încercat. În seara aceea, după ce toți au plecat, m-am așezat lângă mama la bucătărie.

— Mamă, te rog… Dispozitivul ăla nu e o jucărie. L-am ales special pentru tine. Dacă nu-l ai la tine și ți se face rău?

Ea a oftat din nou, evitându-mi privirea. — Nu vreau să mă cert cu Irina… Tu ești mai matură, Ana. Tu înțelegi.

M-am simțit trădată. De ce trebuia mereu eu să fiu cea care „înțelege”? De ce nu putea Irina să fie responsabilă? Am plecat acasă cu un gol în stomac și cu gândul că poate exagerez.

Dar două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la vecina mamei: „Ana, vino repede! Mama ta s-a simțit rău pe scara blocului!” Am alergat cât am putut de repede. Când am ajuns, mama era palidă și tremura pe bancă. Nu avea dispozitivul la ea. Irina îl luase la București.

— Vezi? am izbucnit după ce am dus-o la spital și medicul mi-a spus că dacă ar fi avut dispozitivul la ea, ar fi putut interveni mai repede.

Irina a venit acasă abia după două zile. Când i-am spus ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri: — Nu e vina mea că mama nu mi-a spus că are nevoie de el!

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Nu mai era doar despre un obiect sau despre cine are dreptate. Era despre responsabilitate, despre iubire adevărată și despre cât de mult poți sacrifica pentru liniștea aparentă a familiei.

Mama s-a recuperat greu după acel episod. Eu am început să vin zilnic la ea, să-i verific tensiunea și să mă asigur că ia medicamentele la timp. Dispozitivul l-am recuperat cu greu de la Irina după multe insistențe și lacrimi amare.

Relația dintre noi s-a răcit. Irina mă acuza că sunt prea dură, că nu o înțeleg și că mereu am vrut să fiu „fata perfectă”. Eu îi reproșam egoismul și lipsa de empatie. Mama încerca să ne împace, dar fiecare discuție sfârșea cu uși trântite și tăceri apăsătoare.

Au trecut luni de atunci. Mama e mai bine acum, dar între mine și Irina s-a așternut o distanță pe care nu știu dacă o vom mai putea parcurge vreodată.

Mă întreb adesea: oare câte familii sunt destrămate nu din cauza unor tragedii mari, ci din cauza unor mici trădări zilnice? Oare merită liniștea aparentă sacrificiul adevărului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?