Datoria care ne-a rupt familia: între loialitate și dreptate

— Nu pot să cred că spui asta, Vlad! Cum să le iertăm datoria? Sunt banii fiicei noastre! Am strâns fiecare leu cu gândul la viitorul ei, iar acum vrei să-i dai uitării ca și cum n-ar fi existat niciodată?

Vocea mea tremura, iar palmele mi se încleștau pe marginea mesei din bucătărie. Vlad mă privea cu ochii lui cenușii, obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite. De cinci ani, suma aceea – 30.000 de euro – atârna între noi ca o umbră. O sumă pe care am adunat-o cu greu, renunțând la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț. Era banii pentru facultatea Danei, pentru visurile ei.

— Maria, sunt părinții mei… Nu vezi cât de greu le este? Tata abia se mai ține pe picioare, mama a început să uite lucruri… Nu pot să-i mai împovărez cu datoria asta. Au făcut tot ce-au putut pentru mine.

— Și noi? Noi ce facem? O să-i spunem Danei că nu mai are bani pentru facultate pentru că bunicii au avut nevoie și noi am fost prea slabi să spunem nu?

Vlad a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare pas pe care îl făcea spre fereastră. În mintea mea, imaginile din urmă cu cinci ani se derulau ca un film prost: tata lui Vlad, Ion, venind cu ochii în lacrimi și rugându-ne să-i ajutăm să nu-și piardă casa. Atunci am spus „da” fără să clipesc. Erau familia noastră. Dar am pus o condiție: să ne dea banii înapoi în cinci ani.

Au trecut cinci ani. Niciun leu nu s-a întors la noi.

În tot acest timp, am încercat să nu aduc vorba despre bani la fiecare masă de familie. Am zâmbit când Dana întreba dacă va putea merge la studii în străinătate. Am strâns din dinți când Ion își cumpăra un televizor nou sau când mama lui Vlad povestea despre vacanța la Sovata plătită de „un prieten”.

Acum însă, când Dana urma să dea Bac-ul și trebuia să plătim avansul pentru universitate, Vlad a venit cu această „soluție”. Să iertăm datoria.

— Maria, nu vreau să ne certăm… Dar nu pot să-i văd așa. Sunt părinții mei! Dacă ar fi fost ai tăi, ai fi făcut la fel.

— Nu știi asta! Poate că da, poate că nu… Dar nu despre asta e vorba! E vorba că nu m-ai întrebat niciodată ce simt eu. Că ai decis singur.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmarul ăsta. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: oare câte familii trăiesc același conflict mocnit?

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la mama: „Cum merge cu Vlad? Ai nevoie de ajutor?”

Nu i-am răspuns. Nu voiam să știe cât de rău stau lucrurile între noi.

Seara, Dana a venit acasă veselă:

— Mama, tata, am luat 9 la simulare! Dacă iau peste 9 la Bac, pot aplica la bursă!

Am zâmbit forțat și am înghițit nodul din gât. Vlad a venit lângă mine și mi-a luat mâna:

— O să găsim o soluție pentru Dana. Promit.

Dar promisiunile lui nu mai însemnau nimic pentru mine. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile în care lucram suplimentar ca să punem bani deoparte, zilele în care refuzam invitațiile prietenilor pentru că „strângem pentru Dana”. Și acum trebuia să renunț la tot?

A doua zi am mers la socri. Casa lor mirosea a supă și a mobilă veche. Ion stătea pe canapea cu telecomanda în mână.

— Maria, Vlad… Ce faceți?

Vlad s-a uitat la mine ca și cum ar fi cerut permisiunea să vorbească.

— Tată… Am venit să vorbim despre bani.

Ion a oftat și s-a uitat în podea.

— Știu că n-am reușit să vă dăm nimic înapoi… Ne pare rău. Dar n-avem de unde…

M-am uitat la el și am simțit un val de furie și milă în același timp.

— Dar ați avut bani de televizor nou și de vacanță la Sovata…

Mama lui Vlad s-a înroșit.

— Maria, nu e chiar așa… Televizorul l-am luat în rate, vacanța ne-a plătit-o sora mea…

Am simțit că mă sufoc. Vlad mi-a pus mâna pe umăr.

— Maria vrea să știe dacă puteți măcar să ne dați o parte din bani… Dana are nevoie pentru facultate.

Ion a dat din cap încet.

— Nu avem… Dar dacă vreți, vindem mașina.

M-am uitat la Vlad. Ochii lui erau plini de lacrimi.

— Nu vreau să vă vindeți mașina… Vreau doar să recunoașteți că ne-ați pus într-o situație imposibilă.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă, Vlad a tăcut. Eu plângeam în tăcere.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios dacă mai pot rămâne într-o familie unde sacrificiul meu nu contează. Unde loialitatea față de părinți e mai importantă decât dreptatea față de copilul nostru.

Sunt încă aici, dar nu știu cât voi mai rezista. Mă întreb: câte femei ca mine au fost puse să aleagă între familia lor și dreptatea pentru copiii lor? Cât valorează loialitatea când e construită pe nedreptate? Voi ce ați face în locul meu?