Două mame, două vieți, un singur suflet frânt

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! am urlat în bucătăria mică, cu mâinile tremurând pe chiuvetă. Era ora trei dimineața, iar plânsul celor doi bebeluși se auzea ca un ecou în tot apartamentul. Soția mea, Ilinca, stătea pe canapea cu ochii roșii de oboseală, iar mama mea, Lidia, încerca să-și ridice trupul greu din patul improvizat din sufragerie.

Totul a început cu o veste care ar fi trebuit să fie fericire pură: Ilinca era însărcinată. Aveam 24 de ani, proaspăt căsătoriți după liceu, cu vise mari și buzunare goale. Ne-am mutat la mama, într-un apartament cu două camere din cartierul Titan. Nu era ideal, dar era al nostru. Când am aflat că și mama era însărcinată — la 44 de ani! — am crezut că e o glumă proastă. Tata murise cu un an înainte, iar mama rămăsese singură și abia se ținea pe picioare. Dar viața nu ține cont de planuri.

— O să fie greu, dar suntem împreună, mi-a spus Ilinca într-o noapte, când încă mai aveam putere să visăm.

A venit ziua cea mare. Amândouă au intrat în travaliu aproape simultan. Am alergat între două saloane de la Maternitatea Polizu, cu inima cât un purice. Am ținut mâna Ilincăi când a născut-o pe Mara și am plâns ca un copil când am auzit primul țipăt. La nici două ore după, asistenta m-a chemat la mama: „Domnul Dinu, mama dumneavoastră vă așteaptă!” Am intrat și am văzut-o pe Lidia cu un băiețel mic în brațe, ochii ei plini de lacrimi și de teamă.

Apoi a început iadul.

Două femei fragile, două suflete rănite de naștere și două ghemotoace de viață urlând după lapte și alinare. Eu eram singurul bărbat din casă. Tata nu mai era, fratele meu lucra în Germania și nu răspundea la telefon. Prietenii mei dispăruseră după ce m-am însurat devreme — „Ești nebun să-ți legi viața așa devreme”, îmi spuneau.

Primele săptămâni au fost un carusel de scutece, biberoane și nopți albe. Ilinca plângea des. „Nu mă descurc… Nu sunt o mamă bună…”, îmi șoptea printre suspine. Mama încerca să nu mă împovăreze, dar o vedeam cum se chinuie să-și alăpteze copilul la vârsta ei. „Dinu, nu vreau să-ți stric viața…”, mi-a spus într-o seară când Mara avea colici și eu alergam între camere.

Tensiunile au început să crească. Ilinca simțea că îi acord prea multă atenție mamei. Mama se simțea vinovată că ne încurcă. Eu mă simțeam prins ca într-o menghină. Într-o noapte, am găsit-o pe Ilinca plângând în baie.

— Dinu, eu nu mai pot așa… Simt că nu mai exist pentru tine. Ești doar între ea și copilul ei…

Am încercat să-i explic că nu pot s-o las pe mama singură cu un nou-născut la vârsta asta. Dar Ilinca s-a închis și mai tare în ea. A început să doarmă cu Mara în camera noastră, iar eu rămâneam cu mama și fratele meu mic în sufragerie.

Mama a făcut depresie postnatală. Nu voia să iasă din casă, nu voia să-și țină copilul în brațe. M-am trezit făcând totul: cumpărături, gătit, curățenie, schimbat scutece pentru doi copii. M-am uitat într-o zi în oglindă și nu m-am mai recunoscut: cearcăne adânci, barba neîngrijită, ochii goi.

Odată, la masa de prânz, Ilinca a izbucnit:
— Poate ar trebui să ne mutăm la ai mei! Poate acolo o să fiu și eu văzută!
Mama a lăsat furculița jos și a început să plângă:
— Dinu, du-te cu ea… Eu mă descurc…
Am simțit cum mi se rupe sufletul în două.

Am încercat să le împac pe amândouă. Seara le citeam povești copiilor, ziua alergam între farmacie și piață. Dar nimeni nu mă întreba dacă sunt bine. Nimeni nu vedea că mă sting încet.

Într-o noapte am ieșit pe balcon și am urlat în tăcere. Vecinii probabil m-au crezut nebun. Dar nu mai puteam.

După trei luni de chinuri, Ilinca a plecat la părinții ei cu Mara. Mi-a lăsat un bilet: „Nu te urăsc. Dar nu mai pot trăi într-o casă unde nu exist.”
Mama a rămas tăcută zile întregi. Fratele meu mic plângea după lapte și după o mamă care nu-l putea ține în brațe.

Am rămas singur între două lumi: copilul mamei mele și copilul meu. Am început să merg la psiholog după ce am leșinat într-o zi la farmacie. Mi-a spus că port povara a două generații și că trebuie să aleg pentru mine.

Au trecut doi ani de atunci. Ilinca nu s-a mai întors. Mara vine la mine în weekenduri; îi citesc povești despre dragoni și îi spun că tati e supereroul ei. Mama s-a ridicat încet-încet din depresie; fratele meu merge acum la grădiniță.

Dar uneori mă uit în oglindă și mă întreb: oare cât poate duce un om înainte să se piardă de tot? Oare sacrificiul pentru familie merită dacă te distrugi pe tine însuți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?