Vara în care am învățat să iert

— Nu vreau să sap în grădină, bunico! Am venit aici să mă relaxez, nu să muncesc ca pe vremea lui Ceaușescu!
Vocea lui Vlad răsună în curte, tăind liniștea dimineții ca o secure. Mă opresc din smuls buruienile de lângă roșiile mele și îl privesc peste ochelari. Are 17 ani, părul ciufulit și ochii aceia albaștri care-mi amintesc de fiul meu, Radu, când era de vârsta lui. Dar Radu nu mi-ar fi vorbit niciodată așa. Sau poate că da, dar eu nu-mi amintesc.
— Vlad, nu te-am chemat să muncești toată ziua. Doar să mă ajuți puțin. Uite câtă treabă e aici și eu nu mai am putere ca înainte…
El oftează teatral și se trântește pe banca de sub nuc. Își scoate telefonul și începe să butoneze frenetic. Mă simt invizibilă, ca o umbră care se prelinge pe lângă gardul vechi.
De patru ani sunt singură. După ce l-am pierdut pe Gheorghe, grădina a fost singura mea alinare. Aici, printre firele de ceapă și tufele de zmeură, am plâns, am vorbit cu el în gând și mi-am găsit liniștea. Copiii mei vin rar la țară. Radu e mereu ocupat cu serviciul la București, iar Irina are trei copii mici și un soț care nu suportă „mirosul de țară”.
Anul acesta, Vlad a venit singur. „Să stea la aer curat”, a zis Radu la telefon, cu vocea aceea grăbită. „Să se mai rupă de calculator.” Dar Vlad nu s-a rupt de nimic. A venit cu laptopul, cu tableta și cu o atitudine de parcă i-aș fi cerut să care pietre pe șantier.
În fiecare dimineață îl rog să mă ajute: ba la udat roșiile, ba la cules cireșe, ba la dat cu var pe pomi. De fiecare dată primesc același oftat, aceeași privire plictisită.
— Bunico, tu nu înțelegi că eu am nevoie de timp pentru mine? Toată lumea vrea ceva de la mine!
Îmi mușc buza ca să nu răspund urât. Îmi amintesc cum era Gheorghe: răbdător cu copiii, blând cu mine. El ar fi știut ce să-i spună lui Vlad. Eu nu mai știu.
Seara, după ce termin treaba, mă așez pe prispă cu o cană de ceai. Vlad stă în cameră și râde la un serial pe laptop. Îl aud cum vorbește cu prietenii pe Discord: „E groaznic aici! Nici netul nu merge bine! Bunică-mea vrea să fiu sclav!”
Mă doare fiecare cuvânt ca o rană veche care nu se mai vindecă. Oare așa mă vede? O bătrână care-l pune la muncă? O povară?
A doua zi dimineață, găsesc roșiile călcate în picioare. Cineva a intrat noaptea în grădină – probabil vecinul Ion cu caprele lui. Mă apuc să repar ce pot, dar mă dor genunchii și mâinile tremură. Vlad apare în ușă, somnoros.
— Ce s-a întâmplat?
— Au intrat caprele lui Ion. Mi-au stricat roșiile… Nu-i nimic, mă descurc eu.
Se uită la mine o clipă mai lung decât de obicei.
— Vrei să te ajut?
Îl privesc surprinsă.
— Dacă vrei…
Se apropie stângaci și începe să adune crengile rupte. Nu spune nimic, dar simt că ceva s-a schimbat.
După-amiaza vine Ion să-și ceară scuze.
— Iartă-mă, Marioara… Caprele au rupt gardul…
Vlad îl privește curios.
— De ce nu-ți repari gardul?
Ion oftează.
— N-am bani, băiete… Și nici putere ca altădat’.
Vlad tace o vreme, apoi spune:
— Pot să vă ajut eu mâine.
Mă uit la el ca la o minune.
Seara stăm împreună pe prispă. Vlad îmi povestește despre liceu, despre cât de greu îi e să se simtă acceptat printre colegi.
— Toți au haine scumpe și telefoane noi… Eu n-am decât ce-mi dă tata…
Îl ascult și-mi dau seama că nici eu nu l-am ascultat cu adevărat până acum.
— Știi, Vlad… Și mie mi-e greu fără bunicul tău… Dar grădina asta mă ține întreagă.
El dă din cap.
— Poate că ar trebui să încerc și eu să fac ceva cu mâinile mele…
A doua zi mergem împreună la Ion și reparăm gardul. Vlad bate cuie stângaci, dar râde când se lovește peste degete.
— E mai greu decât pare!
Ion îi mulțumește și îi dă o pungă cu brânză proaspătă.
Seara gătim împreună mămăliguță și brânză cu smântână. Vlad îmi arată un video pe telefon: „Uite, bunico, cum fac americanii grătare!”
Râdem amândoi.
În ultimele zile ale verii, Vlad mă ajută tot mai mult: udăm roșiile împreună, culegem prune pentru magiun și povestim despre viață.
Când vine Radu să-l ia acasă, Vlad îl întâmpină altfel decât mă așteptam:
— Tată… Poate la anul venim toți aici? S-o ajutăm pe bunica…
Radu mă privește surprins.
— Dacă vrei tu…
După ce pleacă mașina lor pe drumul prăfuit, rămân singură pe prispă. Privesc grădina: e tot plină de buruieni, dar parcă nu mai contează atât de mult.
Oare cât de greu e să iertăm? Să ne ascultăm unii pe alții? Poate că uneori trebuie doar să avem răbdare…

Voi ce credeți? E vina generațiilor noi că nu mai iubesc munca sau noi n-am știut să-i ascultăm? Cum putem repara ceea ce s-a rupt între noi?