Când lumea se prăbușește în jurul tău: Povestea unei mame singure

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce Rareș, băiețelul meu de doar patru luni, plângea neconsolat în pătuțul lui. Era trecut de miezul nopții, iar febra nu-i scădea sub niciun chip. M-am uitat la el, atât de mic și neajutorat, și am simțit cum lumea mea se prăbușește.

Mama a oftat la capătul firului. — Ți-am spus să nu te grăbești cu copilul. Trebuia să-ți vezi de facultate, să-ți faci un rost… Acum vezi ce greu e?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam asta. De când Rareș a început să se simtă rău, toți cei care altădată mă încurajau și mă felicitau pentru sarcină au început să se retragă, unul câte unul. Prietenele mele, care veneau să-mi aducă prăjituri și să facem poze cu burtica, nu mai răspundeau la mesaje. Fratele meu, Vlad, nu mai trecea pe la noi decât în grabă, mereu cu scuze: „Am treabă la birou”, „Sunt obosit”, „Vorbește cu mama”.

Dar cel mai tare m-a durut reacția lui Doru, soțul meu. Înainte să nasc, era cel mai grijuliu bărbat: îmi aducea ceaiuri, îmi masa picioarele umflate, îmi promitea că vom fi o familie fericită. Dar după ce Rareș a început să facă febră din senin, după ce medicii au spus că ar putea fi ceva grav la inimioară, Doru s-a schimbat. A început să vină tot mai târziu acasă. Într-o seară, când l-am rugat să stea cu copilul ca să pot dormi două ore, mi-a spus rece:

— Nu știu dacă sunt făcut pentru viața asta. Poate trebuia să mai așteptăm cu copilul…

Am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să cred că omul pe care-l iubeam putea spune așa ceva. În noaptea aceea am plâns până dimineața, strângându-l pe Rareș la piept.

Au urmat săptămâni de coșmar: drumuri la spital, analize peste analize, nopți nedormite și o frică paralizantă că-mi voi pierde copilul. La un moment dat, medicii au spus că Rareș are nevoie de o operație la București. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, am nevoie de bani pentru drum și pentru spital. Nu avem destul…

A tăcut câteva secunde.

— Știi că nici noi nu stăm bine cu banii… Poate Doru poate face un credit.

— Doru nu vrea să audă! — am izbucnit eu. — Zice că nu e sigur că operația va ajuta!

— Atunci… poate ar trebui să te gândești dacă ai făcut alegerea potrivită cu el.

M-am simțit trădată. Familia mea nu mă ajuta, soțul meu mă evita, iar prietenii dispăruseră ca prin farmec. Singura care mi-a răspuns la mesaje a fost vecina de la trei, tanti Lenuța:

— Hai la mine să-ți dau niște supă caldă și să stai puțin jos. O să vezi că trece și asta.

Am mers la ea cu Rareș în brațe. În timp ce îi povesteam printre suspine tot ce se întâmplase, tanti Lenuța mi-a pus mâna pe umăr:

— Să știi că oamenii fug când e greu. Când e bine, toți sunt lângă tine. Dar când ai nevoie de ajutor adevărat… rămâi singură.

Avea dreptate. Într-o zi, după încă o ceartă cu Doru — care mi-a spus că „nu mai suportă atmosfera asta apăsătoare” — am găsit curajul să-i spun:

— Dacă vrei să pleci, pleacă! Dar eu nu-mi las copilul!

A doua zi dimineață am găsit dulapul lui gol și un bilet pe masă: „Îmi pare rău. Nu pot.”

Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe mama din nou:

— Doru a plecat.

— Ți-am zis eu… Trebuia să-ți vezi de carte! Acum ce faci?

— Mă descurc! — am răspuns printre lacrimi.

Au urmat luni grele: m-am angajat ca vânzătoare la magazinul din colț ca să pot plăti chiria și tratamentele lui Rareș. Mergeam cu el la spital dimineața și lucram după-amiaza până seara târziu. Uneori îl lăsam la tanti Lenuța sau îl luam cu mine la magazin și-l țineam în brațe când nu erau clienți.

Odată am auzit două cliente vorbind între ele:

— Uite-o pe aia tânără cu copil mic… Ce-o fi fost în capul ei? Trebuia să-și vadă de școală!

Am simțit cum mă ia cu fiori. Toată lumea părea să mă judece: pentru că am făcut copil prea devreme, pentru că nu am terminat facultatea, pentru că nu am un soț „responsabil”. Nimeni nu vedea cât luptam pentru Rareș.

Într-o zi, după o vizită la spital în care medicul mi-a spus că operația a reușit și Rareș va fi bine dacă urmăm tratamentul corect, am ieșit afară și am plâns de fericire pentru prima dată după mult timp.

M-am uitat la băiețelul meu care zâmbea în brațele mele și mi-am promis că nu voi mai lăsa niciodată vorbele sau prejudecățile altora să mă doboare.

Acum Rareș are doi ani și e sănătos. Eu încă muncesc mult și încerc să termin facultatea la seral. Mama vine uneori să-l vadă, dar relația noastră e rece. Doru nu a mai dat niciun semn de viață.

Uneori mă întreb: De ce oamenii fug când e greu? De ce societatea judecă atât de ușor o mamă singură? Oare câți dintre noi ar avea curajul să rămână lângă cei dragi când viața devine insuportabil de grea?