Umbra unei prietenii: Când dragostea se transformă în datorie

— Mariana, nu mai pot să vin azi la tine. Am mult de lucru, poate altă dată, mi-a spus Lidia pe un ton grăbit, aproape iritat, fără să mă privească în ochi. Era a treia oară în ultimele două săptămâni când îmi refuza invitația la cafea. Am rămas cu telefonul în mână, privind ecranul gol, simțind cum un gol și mai mare se cască în sufletul meu.

De patruzeci de ani, Lidia fusese stâlpul meu. Ne-am cunoscut în 1982, la biroul de contabilitate din centrul Ploieștiului. Eram două fete timide, proaspăt ieșite din facultate, aruncate într-o lume a bărbaților care ne priveau cu suspiciune. Ne-am ținut una de alta ca două surori pierdute într-o pădure de hârtii și cifre. Am râs împreună, am plâns împreună, am visat la libertate și la dragoste.

Când s-a căsătorit cu Sorin, am fost martoră la cununia lor. Ea mi-a fost nașă la botezul lui Vlad, băiatul meu. În fiecare an de Crăciun, făceam schimb de cadouri și rețete. Când soțul meu a plecat la muncă în Italia și m-a lăsat singură cu copilul, Lidia a fost cea care venea să mă ajute cu cumpărăturile sau să stea cu Vlad când aveam nevoie de o pauză.

Dar ceva s-a schimbat după ce a ieșit la pensie. Parcă nu mai avea nevoie de mine. Întâlnirile noastre s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și seci. La început am crezut că e doar o perioadă mai grea pentru ea. Poate Sorin era bolnav sau poate avea probleme cu fiica lor, Andreea, care se mutase la București și nu mai venea acasă decât rar.

Într-o zi, am sunat-o să-i spun că Vlad a fost acceptat la facultate la Cluj. Eram atât de mândră! Dar ea a răspuns absent:

— Bravo lui! Să-i dai din partea mea felicitări. Eu trebuie să fug acum, mă sună Andreea pe cealaltă linie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă simțeam dată la o parte. Dar atunci am început să mă întreb: oare chiar îi mai pasă?

Am încercat să-i vorbesc deschis:

— Lidia, simt că te-ai îndepărtat de mine. S-a întâmplat ceva?

A oftat adânc:

— Mariana, nu e vorba de tine. Pur și simplu am nevoie de liniște. M-am săturat să tot ascult problemele altora.

M-am blocat. Eu? Eu eram cea care îi povestea mereu necazurile? Eu eram cea care îi cerea ajutorul? Mi-am adus aminte de toate dățile când ea venea plângând la mine după certurile cu Sorin sau când Andreea îi trântea ușa în nas. De fiecare dată o ascultam ore întregi, îi făceam ceai și îi spuneam că totul va fi bine.

În acea seară am stat pe balcon, privind luminile orașului și încercând să-mi dau seama unde am greșit. Poate că am fost prea insistentă. Poate că nu i-am respectat spațiul. Sau poate că prietenia noastră fusese mereu o tranzacție: eu dădeam timp, răbdare și sprijin, iar ea lua cât avea nevoie.

Au trecut luni fără să ne mai vedem. Într-o zi am primit un mesaj sec: „La mulți ani!” Atât. Fără urări calde, fără glume sau promisiuni de revedere. Am răspuns politicos, dar inima mea era deja frântă.

Vlad a observat că sunt tristă:

— Mamă, ce s-a întâmplat cu tanti Lidia? Nu mai vine pe la noi?

Am zâmbit forțat:

— Nu prea mai are timp acum…

Dar adevărul era altul: nu mai avea nevoie de mine.

Într-o zi ploioasă de toamnă, m-am întâlnit întâmplător cu Lidia la supermarket. Era cu Andreea și vorbeau aprins despre o excursie în Grecia. M-a salutat scurt, ca pe o cunoștință veche:

— Mariana! Ce surpriză! Ce faci?

Am simțit un nod în gât:

— Bine… Tu?

Andreea s-a uitat la mine ca la o străină:

— Mama, hai că ne grăbim!

Lidia mi-a zâmbit fals:

— Poate ne vedem cândva la o cafea.

Știam că nu va suna niciodată.

Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi. M-am simțit umilită și abandonată. Toate amintirile noastre păreau acum niște iluzii fragile.

Seara aceea am petrecut-o singură, răsfoind albumele vechi cu poze: noi două la mare în ’89, râzând pe plajă; eu ținând-o de mână când a născut-o pe Andreea; ea dansând cu Vlad în brațe la botez. M-am întrebat dacă toate acele momente au contat doar pentru mine.

Mama mea mi-a spus odată: „Prietenia adevărată se vede la greu.” Dar dacă greul vine tocmai din partea celui pe care îl considerai suflet-pereche?

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să-mi refac viața fără Lidia. Am început să merg la cursuri de pictură și am cunoscut alte femei care au trecut prin trădări asemănătoare. Încerc să nu port ură, dar rana e încă acolo.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o prietenie dacă dispare atunci când nu mai ești folositoare? Sau poate că adevărata problemă e că nu știm să punem limite și ajungem să ne pierdem pe noi înșine pentru ceilalți?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar voi? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dezamăgire? Cum ați reușit să mergeți mai departe?