Nunta ascunsă a fiului meu: Povara unei iubiri neacceptate

— Cum adică nu veniți acasă de Crăciun? am întrebat cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Cătălin, fiul meu, era la celălalt capăt al firului, iar liniștea lui apăsa mai greu decât orice cuvânt.

— Mamă, avem niște planuri… poate la anul, a spus el, evitând să mă privească prin ecranul telefonului.

Nu era prima dată când simțeam că ceva s-a schimbat între noi. De când o adusese pe Irina acasă, parcă nu mai era băiatul meu. Nu pot să spun că nu am încercat să o cunosc, dar ceva la ea mă făcea să mă simt ca o străină în propria casă. Poate era felul în care mă privea, ca și cum judeca fiecare gest al meu, sau poate doar teama mea că nu voi mai fi cea mai importantă femeie din viața lui Cătălin.

Cătălin a crescut doar cu mine și cu Radu, soțul meu. Tatăl lui biologic ne-a părăsit când avea doar trei ani, iar Radu l-a iubit ca pe propriul fiu. Nu am avut alți copii, așa că toată dragostea noastră s-a revărsat asupra lui. Am făcut sacrificii, am muncit nopți întregi la spital ca asistentă medicală doar ca să nu-i lipsească nimic. Poate de aceea m-a durut atât de tare când am aflat adevărul.

Totul a început cu un mesaj scurt de la o cunoștință din Italia: „Felicitări pentru nuntă! Să vă trăiască noră!” Am crezut că e o glumă proastă. Am sunat imediat pe Cătălin, dar nu mi-a răspuns. Am încercat și la Irina, dar avea telefonul închis. Zile întregi am trăit cu inima strânsă, până când, într-o seară târzie, Cătălin m-a sunat.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva. Ne-am căsătorit aici, la Milano. A fost ceva restrâns… doar noi doi și câțiva prieteni.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng fără rușine.

— Cum ai putut să faci asta fără noi? De ce nu ne-ai spus nimic?

— N-am vrut să vă supăr… Știu că nu o accepți pe Irina și nu voiam să stricăm totul cu certuri sau reproșuri.

Mi-am amintit atunci de prima lor vizită acasă. Irina era tăcută, politicos distantă. Eu încercam să fiu amabilă, dar nu reușeam să scap de senzația că fiul meu se îndepărtează de mine cu fiecare zâmbet pe care i-l adresa ei. Radu încerca să destindă atmosfera cu glume, dar totul părea forțat.

— Elena, poate ar trebui să-i dai o șansă fetei, mi-a spus Radu într-o seară după ce au plecat. Nu vrei să-l pierzi pe Cătălin doar pentru că nu-ți place de ea.

— Nu e vorba că nu-mi place! Doar că… nu știu nimic despre familia ei, despre cine sunt ei cu adevărat. Și parcă nici nu vrea să se apropie de noi.

— Poate îi e teamă. Sau poate simte că tu o respingi.

Am rămas mult timp cu gândurile astea. Poate chiar am fost prea dură cu Irina. Poate teama mea de a-l pierde pe Cătălin m-a făcut să ridic ziduri între noi.

După ce am aflat de nuntă, am încercat să vorbesc cu Irina. I-am scris un mesaj lung în care i-am spus că vreau să o cunosc mai bine, că îmi doresc ca familia noastră să fie unită. Mi-a răspuns sec: „Mulțumesc pentru mesaj. O să vorbesc cu Cătălin.”

Radu a încercat și el să-l sune pe Cătălin, dar fiul nostru părea hotărât să țină distanța. Zilele au trecut greu, casa era mai tăcută ca niciodată. M-am întrebat mereu unde am greșit. Oare l-am sufocat prea mult? Oare ar fi trebuit să accept orice alegere a lui fără să pun întrebări?

Într-o zi, la câteva luni după nuntă, Cătălin ne-a anunțat că vine acasă pentru câteva zile. Am pregătit totul ca pe vremuri: prăjitura lui preferată, camera lui aranjată ca atunci când era copil. Când au intrat pe ușă, Irina părea mai relaxată decât înainte, dar între noi plutea încă o tensiune greu de descris.

La cină, Radu a încercat din nou să destindă atmosfera:

— Ei, cum e viața la Milano? V-ați obișnuit?

— Da, e bine… avem mult de muncit, dar ne descurcăm.

Irina a zâmbit timid și a mulțumit pentru masă. Eu am încercat să-i spun cât de mult mi-a lipsit Cătălin:

— Mi-a fost dor de tine… de voi…

Cătălin a lăsat furculița jos și m-a privit direct:

— Mamă, știu că ai suferit. Dar am avut nevoie să fac lucrurile în felul nostru. Nu voiam scandaluri sau reproșuri la nuntă. Voiam doar să fim fericiți.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă din nou în ochi.

— Dar noi? Familia ta? Nu meritam măcar să fim acolo?

Irina a intervenit atunci pentru prima dată:

— Doamnă Elena… știu că nu m-ați acceptat din prima clipă și poate nici eu nu am știut cum să mă apropii de dumneavoastră. Dar îl iubesc pe Cătălin și vreau să fac parte din familie… dacă mă veți primi.

A fost pentru prima dată când am simțit că vorbește sincer. Am întins mâna peste masă și i-am atins ușor brațul.

— Poate am greșit și eu… Poate teama mea de a-l pierde pe Cătălin m-a făcut să vă rănesc pe amândoi.

Seara aceea a fost începutul unei împăcări lente și dureroase. Încercăm încă să ne cunoaștem și să ne acceptăm unii pe alții. Dar rana rămâne: faptul că fiul meu s-a simțit nevoit să-și ascundă fericirea de propria familie.

Mă întreb adesea: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm orgoliul pentru a păstra aproape oamenii pe care îi iubim? Și dacă dragostea noastră sufocantă nu face decât să-i îndepărteze?