Umbrele unui fiu: Povestea pe care nu am știut-o niciodată

— Vlad, de ce nu răspunzi niciodată la telefon? De ce nu vii acasă de sărbători? — vocea mea tremura, iar cuvintele se izbeau de pereții reci ai salonului de spital. Fiul meu, întins pe pat, cu perfuzia în braț, își întorcea privirea spre fereastră, evitând să mă privească. Era slab, tras la față, iar ochii lui căprui păreau mai triști ca niciodată.

Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată atât de vulnerabil. Vlad fusese mereu distant, rezervat, dar acum părea că între noi s-a căscat o prăpastie imposibil de trecut. Îmi amintesc cum, în copilărie, venea acasă cu genunchii juliți și îmi povestea tot ce i se întâmplase la școală. Acum, la treizeci și doi de ani, nu mai știam nimic despre el. Nici măcar nu știam exact unde lucrează sau cu cine își petrece timpul.

— Mamă, nu acum… te rog… — a șoptit el, abia auzit.

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. Ani de zile m-am întrebat ce am greșit. De ce nu mai vrea să vorbească cu mine? De ce nu mă lasă să-i fiu aproape? Soțul meu, Doru, obișnuia să spună că băieții așa sunt: se rup de familie când devin bărbați. Dar eu nu puteam accepta asta. Nu Vlad al meu.

Când medicul m-a sunat într-o dimineață de aprilie și mi-a spus că Vlad a ajuns la Urgențe după ce s-a prăbușit în fața blocului, am simțit că mi se rupe sufletul. Am alergat la spital fără să știu la ce să mă aștept. L-am găsit inconștient, cu o asistentă care îmi spunea că trebuie să semnez niște hârtii. Nu știam nimic despre starea lui de sănătate, despre viața lui. M-am simțit ca o străină.

În zilele care au urmat, am început să-l vizitez zilnic. Îi aduceam supă caldă și haine curate, încercând să-i alin suferința. Dar Vlad era mereu tăcut, retras. Până într-o zi când, intrând în salon, am găsit acolo o tânără cu părul scurt și ochi verzi care îi ținea mâna în palmă.

— Bună ziua… Eu sunt Irina — mi-a spus ea ezitant.

— Mariana, mama lui Vlad — am răspuns, încercând să-mi ascund gelozia și curiozitatea.

Irina a zâmbit trist și s-a ridicat să-mi facă loc. Am observat cum Vlad îi strângea mâna înainte să plece. După ce a ieșit din salon, l-am întrebat:

— Cine e fata asta?

— O prietenă… — a răspuns el sec.

Nu am insistat atunci, dar ceva nu-mi dădea pace. În zilele următoare, au început să apară tot felul de oameni la spital: un bărbat în vârstă cu barbă albă care i-a adus o carte veche; o femeie elegantă care i-a lăsat un buchet de flori și i-a șoptit ceva la ureche; doi tineri care au stat cu el până târziu în noapte, râzând și povestind.

M-am simțit exclusă din viața propriului meu copil. Cine erau acești oameni? Cum de știau atât de multe despre el? De ce eu nu știam nimic?

Într-o după-amiază ploioasă, am prins curaj și am întrebat-o pe Irina:

— Spune-mi sincer… Vlad are probleme? De ce nu vorbește cu mine?

Irina m-a privit lung, apoi a oftat:

— Doamnă Mariana… Vlad a trecut prin multe. Nu v-a spus niciodată despre… despre depresia lui?

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Depresie? Vlad? Nu… niciodată…

Irina a dat din cap trist:

— A încercat să vă spună de câteva ori, dar… cred că i-a fost teamă că nu veți înțelege.

M-am prăbușit pe scaun. Toți anii aceștia îl certasem pentru că nu venea acasă, pentru că nu răspundea la telefon, pentru că părea indiferent. Niciodată nu m-am gândit că ar putea suferi atât de mult încât să se izoleze complet.

În acea seară am stat lângă patul lui Vlad și l-am privit cum doarme. Mi-am amintit de toate momentele în care l-am împins fără să vreau mai departe: când îi spuneam să fie bărbat și să nu plângă; când îi reproșam că nu are un job stabil; când îl comparam cu verișorii lui care „au reușit”.

A doua zi dimineață, când s-a trezit, i-am luat mâna în palmele mele:

— Vlad… iartă-mă că n-am știut. Iartă-mă că n-am văzut cât de greu îți este.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Mamă… mi-a fost frică să-ți spun. Mereu ai vrut să fiu puternic…

— Nu trebuie să fii puternic pentru mine… Vreau doar să fii bine.

Din ziua aceea am început să vorbim altfel. Încet-încet mi-a povestit despre anii grei din București, despre presiunea de la serviciu, despre singurătate și atacurile de panică pe care le ascundea sub zâmbete false. Mi-a povestit despre grupul lui de prieteni — oameni care îl acceptau așa cum era, fără judecată.

Am realizat cât de puțin știam despre propriul meu copil. Cât de mult îl răniseră așteptările mele și cât de mult îl ajutaseră oamenii pe care eu îi priveam cu suspiciune.

Acum încerc să fiu altfel. Să ascult fără să judec. Să fiu aproape fără să sufoc. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi știut mai devreme… dacă aș fi fost mai atentă… oare Vlad ar fi avut curajul să-mi spună adevărul?

Poate că niciodată nu vom cunoaște cu adevărat pe cei pe care îi iubim cel mai mult. Sau poate că e nevoie de o criză ca să ne deschidem ochii cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim lângă cei dragi fără să știm cine sunt ei cu adevărat?