Ultima zi a lui Rareș: O poveste despre speranță, pierdere și iertare

— Mama, crezi că mâine o să vină și tata la petrecere? am întrebat-o pe doamna Maria, privind-o cu ochii mari, plini de speranță și teamă. Ea s-a oprit din tăiatul legumelor și m-a privit lung, cu un zâmbet trist pe buze.

— Rareș, ți-am spus că domnul Mihai va veni. E ziua ta specială, dragul meu. De mâine, vei fi cu adevărat fiul nostru.

Am simțit cum inima îmi bate cu putere. De șapte ani, am trecut dintr-un centru de plasament în altul, dintr-o familie temporară în alta. Niciodată nu am avut voie să-mi spun „acasă” undeva. Dar Maria și Mihai erau altfel. M-au luat la ei acum un an, într-un sat mic de lângă Pitești. Mi-au arătat ce înseamnă să ai o cameră doar a ta, să ai cineva care să-ți spună „noapte bună” și să-ți pună o pătură peste umeri când visele urâte nu te lasă să dormi.

Dar Mihai era mereu ocupat. Lucra la oraș, venea doar în weekenduri. Uneori îl simțeam străin, ca pe un musafir care nu știe ce să spună unui copil care nu-i e sânge din sângele lui. În seara aceea, înainte de marea zi, am stat la masă cu Maria. Ea a încercat să mă liniștească, dar eu simțeam un gol în stomac.

— Dacă nu mă va iubi niciodată? Dacă se răzgândește?

— Nu ai de ce să-ți faci griji, Rareș. Ești copilul nostru acum. Nimeni nu te mai poate lua de lângă noi.

Am vrut să o cred. Dar vocea aceea din capul meu — vocea tuturor asistentelor care mi-au spus „nu te atașa prea tare” — nu mă lăsa în pace.

Noaptea a venit cu ploaie și tunete. M-am trezit brusc, cu inima cât un purice. Am auzit ușa trântindu-se jos și voci ridicate. Am coborât tiptil pe scări și i-am văzut pe Maria și Mihai certându-se.

— Nu sunt pregătit! Nu pot să fiu tatăl lui! a strigat Mihai, cu fața roșie de furie și oboseală.

— Rareș are nevoie de tine! Nu-l abandona acum!

— Nu e copilul meu! Nu pot să-l iubesc ca pe unul al meu!

M-am ascuns după perete, tremurând. Tot ce-mi dorisem vreodată era să aparțin cuiva. Să fiu al cuiva. Dar cuvintele lui Mihai mi-au sfâșiat sufletul.

Dimineața a venit prea repede. Maria a încercat să mă facă să zâmbesc, dar ochii ei erau umflați de plâns. Mihai nu era nicăieri. Am mers la școală cu inima grea. La prânz, am ieșit în curte și m-am urcat în copacul meu preferat — acolo unde visam mereu că am părinți care mă iubesc necondiționat.

Nu știu cum s-a întâmplat. O creangă s-a rupt sub mine și am căzut. Am simțit o durere ascuțită în piept și apoi totul s-a făcut negru.

Când m-am trezit, eram într-un pat alb, cu lumini puternice deasupra capului. Maria plângea lângă mine, ținându-mi mâna.

— Rareș, te rog… rămâi cu noi…

Vocea ei era spartă de lacrimi. Am încercat să-i zâmbesc, dar nu mai aveam putere.

— Îmi pare rău… am șoptit. N-am vrut să vă supăr…

— Nu tu ai greșit! Noi am greșit! Noi…

Mihai a intrat în cameră, cu ochii roșii și barba nerasă. S-a aplecat spre mine și mi-a șoptit:

— Iartă-mă, Rareș… Te rog…

Am vrut să-i spun că-l iert, că tot ce mi-am dorit a fost să fiu fiul lui. Dar vocea nu m-a mai ajutat.

Ultimul lucru pe care l-am simțit a fost mâna Mariei strângând-o pe a mea și lacrimile ei căzând pe obrazul meu.

Acum privesc totul de undeva de sus. Îi văd pe Maria și Mihai ținându-se în brațe la mormântul meu mic, alb. Îi aud cum își promit unul altuia că vor încerca din nou — că vor oferi dragoste unui alt copil care are nevoie de familie.

Dar mă întreb: câți copii ca mine mai trebuie să sufere până când adulții vor învăța să iubească fără rezerve? Câte promisiuni frânte pot suporta inimile mici?

Poate că povestea mea îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să promită ceva unui copil care nu are nimic altceva decât speranța.

Oare e mai bine să nu visezi deloc decât să visezi și să pierzi totul?