Cina care ne-a despărțit: Povestea unei femei care gătește zilnic pentru un soț imposibil

— Ioana, iar ai făcut ciorba de ieri? Ți-am spus că nu mai vreau să mănânc resturi!

Vocea lui Radu răsună ca o lovitură de ciocan în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Mă uit la el, cu polonicul în mână, și simt cum mi se strânge stomacul. Ciorba aburește în oală, iar eu abia am apucat să mă așez după o zi întreagă la birou. Mă gândesc la toate serile în care am încercat să-i explic că nu e nimic rău în a încălzi mâncarea de ieri, dar el nu cedează niciodată.

— Radu, e aceeași ciorbă pe care ai lăudat-o aseară… doar că acum e reîncălzită. Nu am avut timp să gătesc altceva, am avut ședințe până târziu.

El oftează teatral și împinge farfuria deoparte.

— Nu pot, Ioana. Mă simt ca la cantină. Parcă nici nu-ți pasă ce-mi place mie.

Mă doare. Nu pentru că refuză ciorba, ci pentru că simt că refuză tot ce fac pentru el. În fiecare zi, după serviciu, alerg la piață, car sacoșe grele, gătesc cât pot de repede și încerc să păstrez casa curată. Nu mai am timp pentru mine, pentru prietenele mele, pentru cărțile pe care le iubeam. Totul se reduce la ce vrea Radu la cină.

Într-o seară, după ce am aruncat o tavă întreagă de lasagna pentru că „nu mai era proaspătă”, am izbucnit:

— Radu, tu știi cât mă costă pe mine asta? Nu doar bani, ci timp, energie… Eu nu mai sunt eu! Sunt doar bucătăreasa ta!

El s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Exagerezi. E doar mâncare. Dacă nu poți, spune-mi și comandăm ceva.

Dar nu voia niciodată să comandăm. „Nu-mi place fast-food-ul”, spunea mereu. Voia mâncare ca la mama acasă, dar proaspătă, caldă, altceva în fiecare zi.

Mama mea mă sună des și mă întreabă dacă sunt bine. Îi spun mereu că da, dar vocea mea tremură. Într-o zi, a venit la noi pe neașteptate și m-a găsit plângând în baie.

— Ioana, nu poți trăi așa. O căsnicie nu e despre sacrificiu unilateral. Vorbește cu el serios.

Am încercat. Am făcut liste cu meniuri, am propus să gătim împreună în weekend pentru toată săptămâna. S-a uitat la mine ca la un copil care cere prea mult.

— Eu muncesc toată ziua, Ioana! Nu pot să stau să gătesc în weekend! Tu ești mai pricepută la asta.

Într-o zi, am ajuns acasă și am găsit frigiderul gol. Nu mai avusesem timp să merg la cumpărături. Am fiert niște paste simple și le-am pus pe masă.

— Asta-i tot? Paste goale?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat furculița jos și am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. M-am dus în dormitor și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, Radu s-a trezit devreme și a plecat fără să mă salute. Am rămas singură cu gândurile mele și cu frigiderul gol. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Am început să caut soluții: am citit forumuri, am întrebat prietenele cum fac ele. Unele mi-au spus să-l las să-și gătească singur dacă nu-i convine. Altele mi-au sugerat să-i explic din nou cât de mult mă afectează situația.

Într-o seară, după încă un episod tensionat la cină, i-am spus calm:

— Radu, dacă vrei mâncare proaspătă zilnic, trebuie să mă ajuți sau să acceptăm că uneori vom mânca resturi. Eu nu mai pot singură.

A tăcut mult timp. Apoi a ridicat din umeri:

— Faci cum vrei.

Dar nu era adevărat. Orice făceam, tot eu eram vinovată dacă nu era mulțumit.

Într-o duminică dimineață, m-am dus la mama și i-am spus totul. Ea m-a privit cu ochii umezi:

— Ioana, tu meriți mai mult decât atât. O femeie nu trebuie să-și piardă viața gătind pentru cineva care nu apreciază.

Am început să lipsesc tot mai des de acasă seara. Mergeam la sală sau mă vedeam cu prietenele. Când ajungeam acasă târziu și nu era nimic gătit, Radu se uita la mine supărat.

— Ai uitat că suntem o familie?

— Nu am uitat, dar vreau să fiu și eu fericită.

Nu știu unde va duce povestea noastră. Poate vom găsi un compromis sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu vreau să-mi petrec restul vieții încercând să mulțumesc pe cineva care nu vede cât mă doare.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem printre cratițe și farfurii reci, uitând cine suntem cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?