Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Nu mai insista, Irina! Ți-am spus că nu pot, nu vreau și gata! — vocea mamei mele, Mariana, răsuna tăios prin receptor. Era a treia oară în săptămâna aceea când o rugam să stea cu copiii măcar două ore, cât să pot merge la interviul de angajare. Dar răspunsul ei era mereu același: refuz categoric, fără explicații, fără urmă de compasiune.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. În bucătărie, Ana, cea mică, plângea pentru că nu găsea păpușa preferată. Vlad și Radu se certau pe telecomandă. M-am sprijinit de chiuvetă și am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. De când Cătălin murise, totul se destrămase. El era stâlpul nostru, cel care aducea liniștea și siguranța. Acum, fiecare zi era o luptă cu facturile, cu lipsa banilor, cu disperarea și cu singurătatea.

Înainte să plece la muncă în construcții, Cătălin îmi lăsa mereu un bilețel pe frigider: „Ai grijă de tine și de copii. Te iubesc!” În ziua aceea fatidică, nu a mai venit acasă. Un accident stupid pe șantier i-a curmat viața. Am rămas singură cu trei copii și cu o mamă care nu voia să audă de responsabilități.

— Mamă, te rog… Nu pot să mă descurc singură! — îi spuneam aproape zilnic.
— Irina, eu mi-am crescut copiii. Acum e rândul tău. Nu mă mai trage la răspundere pentru alegerile tale!

Alegerile mele? Ce alegere făcusem eu? Să-mi iubesc soțul? Să fac copii? Să sper că familia va fi mereu acolo când ai nevoie? M-am simțit trădată nu doar de soartă, ci și de cea care ar fi trebuit să-mi fie sprijin.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți trei, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate femeile care își cresc singure copiii în România, la toate sacrificiile pe care le fac zi de zi. De ce e atât de greu să primești ajutor chiar de la cei apropiați?

A doua zi dimineață, am primit un telefon de la școala lui Vlad:
— Doamna Popescu? Vlad nu se simte bine. Puteți veni să-l luați?

Mi-am luat fetița în brațe și am alergat spre școală. Pe drum, am sunat-o din nou pe mama:
— Mamă, te rog! Vlad e bolnav, trebuie să merg la farmacie și nu pot să-i iau pe toți cu mine!
— Nu pot, Irina! Am treabă la piață. Descurcă-te!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ajuns la școală gâfâind, cu Ana agățată de gâtul meu și Radu plângând că vrea acasă. Vlad era palid și abia vorbea. Am mers la farmacie cu toții, sub privirile mirate ale oamenilor care nu înțelegeau ce caut cu trei copii mici pe drumuri.

Seara, după ce am reușit să-i liniștesc pe toți, am sunat-o pe sora mea mai mare, Simona. Ea locuia la Brașov și avea propria familie.
— Irina, știu că-ți e greu… Dar mama a fost mereu așa. Ți-ai pus speranțe degeaba…
— Dar cum poate să fie atât de rece? E vorba de nepoții ei!
— Poate că nu știe cum să ajute… Sau poate nu vrea să-și asume nimic…

Am închis telefonul simțindu-mă și mai singură. În acea noapte am decis că trebuie să găsesc o soluție. A doua zi am pus un anunț pe un grup de mame din cartier: „Caut bonă part-time pentru trei copii minunați.”

Au trecut două săptămâni până când o doamnă în vârstă, tanti Lenuța, a venit la noi acasă. A zâmbit cald când i-am deschis ușa.
— Să știi că și eu am crescut trei copii singură… Știu cum e…

În sfârșit, cineva mă înțelegea! Cu ajutorul ei am reușit să merg la interviuri și, după multe refuzuri, am găsit un job ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Salariul era mic, dar era un început.

Într-o duminică după-amiază, mama a venit pe neașteptate la noi acasă. Copiii s-au bucurat s-o vadă și au sărit în brațele ei.
— Mamă… De ce nu vrei să mă ajuți? — am întrebat-o cu voce tremurată.
Ea s-a uitat la mine lung:
— Irina… Eu nu mai am putere. Am obosit… Și nici nu știu dacă aș putea face față…

Am simțit un val de furie și tristețe în același timp.
— Dar eu? Eu cum pot?

A plecat fără să spună nimic altceva. Am rămas privind ușa închisă și m-am întrebat dacă vreodată va înțelege prin ce trec.

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Copiii s-au obișnuit cu tanti Lenuța, iar eu am început să simt că pot respira din nou. Dar rana refuzului mamei mele nu s-a vindecat niciodată.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine sunt lăsate singure în România? Oare cât de mult rănesc indiferența și lipsa sprijinului din partea celor dragi? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?