Între Dragoste și Loialitate: De ce am ales-o pe nepoata mea în locul fiului meu

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! Cum poți să-mi iei totul și să-i dai ei? Vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, încărcată de amintiri și de mirosul vechi al mobilei de stejar. Mâinile îi tremurau, iar ochii lui albaștri, cândva blânzi, erau acum tulburi și roșii. M-am uitat la el, fiul meu, și am simțit cum inima mi se rupe din nou, pentru a nu știu câta oară.

Nu era prima dată când Radu ridica tonul la mine. De ani de zile, dependența lui de alcool îi furase tot ce avea mai bun: familia, prietenii, demnitatea. Îl văzusem prăbușindu-se încet, iar fiecare încercare de a-l salva se izbea de același zid al minciunilor și promisiunilor încălcate. Dar azi era diferit. Azi trebuia să-i spun adevărul: casa noastră, singura moștenire pe care o aveam, nu va fi a lui.

— Radu, te rog… Nu mai pot. Am încercat tot ce am putut. Am vândut bijuteriile bunicii ca să-ți plătesc datoriile. Am mințit la serviciu ca să nu te dea afară. Am stat nopți întregi trează, rugându-mă să nu te găsesc mort pe undeva. Dar nu mai pot. Casa asta va fi a Ilincăi.

Ilinca, nepoata mea, stătea în colțul camerei, cu ochii în pământ. Avea doar douăzeci și doi de ani, dar viața o maturizase prea devreme. Crescuse printre certuri, lipsuri și promisiuni spulberate. Mama ei, Adina, plecase în Italia când Ilinca avea șapte ani, iar Radu… Radu nu fusese niciodată un tată adevărat.

— Nu e corect! strigă Radu, lovind cu pumnul în masă. Eu sunt fiul tău! Eu am dreptul la casa asta!

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng. Îmi venea să țip că drepturile nu se câștigă doar pentru că te-ai născut într-o familie. Că dragostea nu e un cec în alb pe care-l poți încasa oricând. Dar n-am spus nimic. M-am uitat la Ilinca și am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o simțisem și eu când eram copil: teama că nu ești niciodată destul pentru cei pe care îi iubești.

— Radu… ai nevoie de ajutor. Nu de o casă. Ai nevoie să te vindeci.

El a râs amar.

— Vindecare? Ce știi tu despre vindecare? Tu ai stat mereu aici, cu casa ta caldă și pensia ta mică! N-ai habar cum e să fii singur!

Am vrut să-i spun că știu prea bine cum e să fii singur. Că după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid de muncă la combinat, am crescut doi copii singură, cu salariul meu de contabilă la CAP și cu rușinea că nu pot oferi mai mult. Dar nu i-am spus nimic. Poate pentru că știam că nu ar fi ascultat.

Ilinca s-a apropiat timid de mine.

— Bunico… dacă vrei, pot să renunț eu la casă. Nu vreau să vă certați din cauza mea.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e. Mi-am amintit cum venea acasă plângând după ce colegii râdeau de hainele ei vechi sau după ce Radu dispărea cu zilele. Mi-am promis atunci că dacă voi putea vreodată să-i ofer ceva sigur, o voi face.

— Nu e vina ta, Ilinca. Tu meriți liniște. Meriți o șansă la o viață normală.

Radu s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa. Am rămas cu Ilinca în liniștea grea a casei care părea mai mică decât oricând.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă, atingând fiecare obiect: fotografia de la nunta mea cu Gheorghe, mileurile croșetate de mama, raftul cu cărți vechi pe care Radu nu le-a citit niciodată. M-am întrebat dacă fac bine. Dacă nu cumva trădez tot ce înseamnă a fi mamă alegând-o pe Ilinca în locul fiului meu.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă:

„Mamă,
Nu mă mai căuta. Dacă tu crezi că Ilinca merită mai mult decât mine, atunci să fie așa. Să nu uiți că eu sunt tot sângele tău.
Radu”

Am plâns ore întregi. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Vinovată pentru că poate nu am făcut destul pentru el; eliberată pentru că am ales să rup lanțul durerii care ne-a urmărit generații întregi.

Au trecut luni de atunci. Ilinca s-a mutat în casă și încet-încet a început să-și construiască o viață: s-a angajat la o librărie, a început să iasă cu prieteni noi, a adus flori proaspete pe pervazuri și a zugrăvit pereții în alb. Casa a prins din nou viață.

Radu nu mi-a mai scris niciodată. Uneori îl visez copil, alergând prin curte cu genunchii juliți și râzând fericit. Alteori îl văd cum este acum: pierdut, furios, strigând după ajutor într-o lume care nu-l mai poate salva.

Merg des la biserică și mă rog pentru el. Pentru iertare. Pentru pace.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Poate dragostea adevărată înseamnă uneori să spui „nu” chiar celor pe care îi iubești cel mai mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?